Greu de uitat 1.2: Cutezători pornim în viață…

(probabil că trebuie să citiți episoadele 1.0 și 1.1 ca să înțelegeți ce urmează)

Legământul pionierului (dacă l-ați uitat): "Voi învăța și voi munci pentru a deveni fiu de nădejde al patriei mele, Republica Socialistă România; voi fi credincios poporului și Partidului Comunist Român; voi respecta neabătut îndatoririle pionierești".

Revista "Cutezătorii", nr. 18/6 mai 1982.

Ei da, eu sunt în poză. În clasa a 7-a. Cocoțat pe o carte, întrucât în acea perioadă Daniela era mai înaltă cu două degete decât mine și fotograful de la redacția revistelor pentru copii ("Cutezătorii", "Arici Pogonici", "Start spre Viitor") a socotit că nu e normal ca fetele să fie mai înalte decât băieții. Adevărul este că nu eram comandant de detașament, așa cum apare în fotografie, eram doar comandant de grupă, cu șnur roșu. Daniela, în schimb, a fost comandant de unitate pe bune.

La vremea respectivă, coperta asta a făcut furori printre admiratoarele mele dintr-a 6-a și a 5-a. Revista a fost postată la avizierul școlii vreo jumătate de an.

Pe tovarășul Brădățeanu nu l-am mai văzut după ce am terminat școala generală, în 1984. Avea însă deja statut de legendă. Persista senzația că îmi urmărea, din umbră, ceea ce făceam mai departe în viață. În special întrucât am ales să fac liceul la actualul "Jean Monnet", localizat în cartierul Primăverii, gard în gard cu reședința familiei Ceaușescu. Însă activitatea mea la "protocol" s-a sfârșit oficial odată cu conferința partidului din 1982 și poza din revista "Cutezătorii". Eram prea mare pentru flori la aeroport, congrese sau conferințe - dar totuși bun pentru altceva.

Imediat după conferința partidului (ce se organiza cu doi ani înainte de congres), Brădățeanu m-a dus la Casa Corpului Didactic (de lângă cinema Patria) pentru o audiție neobișnuită. Eram vreo 25 de copii, băieți și fete, fiecare pe rând apărea în fața unei comisii și trebuia să strige cât de tare putea: "Ia mai mânați, măi, să se-audă-n munți și văi!". Era selecția pentru Plugușorul 1982, mai precis pentru cel ce urma să-l recite tovarășului, în fața sediului CC, de anul nou. Brusc, am intrat în panică: Plugușorul era o poezie lungă, avea o întreagă coregrafie atașată (costum de țăran, bici etc.) și eu nu stăteam prea bine cu învățatul pe de rost. Când mi-a venit rândul (eram printre ultimii) n-am avut ce face și am strigat cât am putut: tovarășii din comisie au fost impresionați. Am fost ales imediat. Brădățeanu a vorbit însă cu doi dintre ei și ulterior mi-a spus că a aranjat să nu mă duc la Plugușor, ci la spectacolul omagial din 30 decembrie (35 de ani de la proclamarea RPR) la care urma să participe întreaga conducere PCR - în frunte cu soții Ceaușescu, desigur.

N-a fost rău deloc. De fapt, împușcasem potul cel mare. Pentru două strofe recitate (în final micșorate doar la una), am chiulit - oficial - aproape tot trimestrul 1 de la școală, până și tezele mi-au fost reprogramate. E drept, s-a dus dracului și o săptămână de vacanță. Am mers zi de zi la repetiții la Sala Palatului (de la 8 dimineața la 6 seara), acolo unde spectacolul era regizat de Doru Năstase - cel ce realizase celebrele Drumul Oaselor și Trandafirul Galben. Un tip corpolent, cu temperament vulcanic, dar foarte simpatic. Semăna cu Peter Ustinov. În timpul repetițiilor, înjura ca la ușa cortului și toată lumea râdea cu hohote. A murit câteva luni mai târziu, după ce tovarășii l-au pus să refacă tot spectacolul pentru 1 mai 1983 în doar o singură zi și a făcut infarct din cauza stress-ului.

Doru Năstase adunase o serie de actori foarte apreciați la vremea respectivă pentru recitalurile de poezie patriotică - cu unii dintre ei m-am conversat și le-am luat autografe (cu dedicație!) într-un carnețel pe care-l mai am și astăzi: Amza Pelea, Florin Piersic, George Motoi, Gelu Nițu etc. Ba mai mult, la bufetul Sălii Palatului aveau Pepsi și cornete cu cremă de ciocolată. Practic eu cam șomam 90% din timp, în afara momentelor când eram chemat pe scenă să-mi recit cele două strofe. Îmi petreceam timpul fie în culise, fie cu actorii de pe-acolo, fie cu un ansamblu de balet format din gagici de clasa a IX-a și a X-a (eu fiind în a clasa a VII-a) care m-au "adoptat" și mă giugiuleau non-stop.

Repetițiile erau spectaculoase și de multe ori stăteam prin culise doar pentru a-l vedea la lucru pe regizor: Doru Năstase urmărea toate secvențele dintr-o lojă, înarmat cu o portavoce. Din când în când, răbufnea de se-auzea și dincolo de pereți: "Căcat, căcat, căcat! Unde sunt pionierii, tovarășa Apostol? Păi, aduceți-i pe scenă, că ne prinde dracu' primăvara pe-aici. Alo, șoimii patriei, valea în culise, să vină uteciștii. Nu acum! Dar, când, mâine? Băi, frumoasa din pădurea adormită, e rândul tău, treci în față și recită. Mai tare… și mai tare… cât de tare poți, băi! Unde l-ați găsit pe blegul ăsta? Băi Animafilm, adormirea maicii domnului… Dați-i să mestece o gumă și un șut în cur să-și bage mințile-n cap. Alo, baletul din Galați, hai odată. Unde e muzica? Nu e asta, dobitocule, dă înapoi. Te distrug, te sparg! Ieși afară! Hai că sunteți de 'Cascadorii Râsului'. Măi copii, îl iubiţi măi, pe nenea Doru? Ia să vedem dacă îl iubiţi! Mai tare, făcăleț, că nu se-aude în fundul sălii! Băi, Falconetti, mișcă-ți freza mai în față. Gelule, ce pizda mă-sii faci măi băiatule, nu mai știi versurile? Păi învață-le că ne ia mama dracului pe amândoi. Domnu' actor, e ceva de râs acolo? Păi zi mai tare, să râdem toți. Ia vezi, tovarășu' Popescu râde? Tovarășu' Dincă râde? M-ați omorât, stop, stop, stop! Da' acum vă omor eu pe voi. Ce e aici, măi, Cântarea României? Nu te uita la mine, uită-te în față, la tovarăși. Ce faci, plângi? Stai așa să vin la tine, să vezi tu plâns. Gata, nu mai pot, 5 minute pauză. O luăm de la început, anunță pe toată lumea."

Partenera mea de montaj poetic era o fătucă de clasa a V-a pe nume Dana Mladin, la vremea respectivă blondă cu ochi albaștri, două cozi împletite și extrem de afurisită. Era o veterană a poeziilor patriotice și fusese solicitată în mod expres de tovarășa Ceaușescu la spectacol (confirmarea aici - vezi minutul 1:08). Tatăl ei era directorul întreprinderii Grivița Roșie, iar maică-sa lucra la miliție. Dimineața venea la repetiții adusă de un Mercedes negru, condus de șoferul lui taică-său. Micuța era cam prost crescută ("nu beau Pepsi pentru că am acasă cât vreau") și pârâcioasă, așa că mai mult o evitam (pe cât posibil). Chiar Brădățeanu mă pusese în gardă, să fiu atent ce vorbesc în preajma ei. Ce s-a ales de ea? Vreo 5-6 filme, după revoluție: Școala Vedetelor, Surprize-Surprize (era producător), iar de vreo 7 ani lucrează la Antena 1 (la Ciao Darwin și alte porcării din aceeași speță). Nici o surpriză :)

Niște tovarăși de la cadre m-au luat la întrebări după ce mă lăudasem micuței blondine că ai mei nu sunt membri de partid. "Ce apartenență politică au părinții tăi?". "Nulă", am răspuns eu savant. "Cum, nulă? Nu fac parte din vreo structură a partidului?" "Păi, nu", am continuat. "Nu se poate. Mergi acasă, vorbește cu ai tăi și lămurește-te. Mâine vorbim din nou." Dana cea bălaie îmi zâmbea cu tâlc: ea mergea acasă cu mașina neagră a lui tăticu'. Acasă, după ce am povestit întâmplarea, mama era să facă o criză de nervi: "Nulă? Cum ai putut să spui asemenea prostie? Trebuia să spui că nu știi!" A doua zi, ca să evite orice consecințe nefaste (pentru mine, desigur) mama și tata s-au înscris în ODUS (Organizația Democrației și Unității Socialiste, un soi de nepot mai cumsecade al PCR) iar eu am raportat mândru acest aspect; toată lumea a fost mulțumită.

În ultima zi înaintea spectacolului, mi s-a tăiat o strofă (cea dedicată tovarășului) și dus într-un studio improvizat pentru a o înregistra pe bandă (dacă se întâmpla ceva, puneau banda iar eu făceam play-back; n-a fost nevoie). Strofa respectivă am repetat-o de cel puțin 2-3 ori zilnic timp de 30 și ceva de zile, așa că mi-o amintesc și astăzi:

Tovarășei Elena Ceaușescu…
Floarea copilăriei noastre-i dăruim,
Bogat rodește în elevi chemarea
Ca buni școlari, și muncitori să fim!

Ăsta trebuia să fie cântecul meu de lebădă, anul următor urma să devin utecist și… adio protocol, poezii patriotice și beneficii colaterale :) De atunci am mai fost doar la o emisiune TV pentru copii (tot cu o poezie) și am filmat o săptămână continuarea serialului Cireșarii (ulterior anulat). Și totuși… doi ani mai târziu, în noiembrie 1984 (ultima zi a Congresului al XIII-lea al PCR) m-am pomenit luat pe sus de la liceu de o mașină neagră, dus la Sala Palatului, îmbrăcat rapid în costum de pionier și informat că sunt rezervă pentru protocol întrucât se întâmplase ceva cu flăcăul ce trebuia să-i dea flori lui Ceaușescu. Până la urmă, după vreo 2 ore de așteptare, m-au chemat din culisele Sălii Palatului, mi-au pus un ditamai buchetul de garoafe în brațe, vreo 10 pionieri (adevărați) și șoimi ai patriei de mână, și m-au trimis să-l îmbrățișez pe dictator. Imediat după aceea, în timp ce sala aplauda cu frenezie și cânta celebrul Ceaușescu - PCR, un securist care probabil știa că sunt mai mare decât trebuia m-a tras în spate și mi-a zis "Stai aici, să nu te vadă tovarășa!". Bref, după ce am ieșit din scenă, m-am schimbat la loc în hainele de liceu și o tovarășă m-a dus afară din Sala Palatului, la un autobuz care m-a lăsat aproape de casă, la Piața Aviatorilor (actualmente Charles de Gaulle). Mă simțeam umilit: eu, un veteran al protocolului - adus și debarcat în grabă, fără bomboane cubaneze și măcar o Lămâiță amărâtă… nu mă mai plăcea toar'șa? Se vede că nu (mai) era Brădățeanu pe-acolo…

Imagine de la prezidiul Congresului al XIII-lea al P.C.R. (noiembrie 1984). Sursă: Fototeca online a comunismului românesc, cota 1/1984

Dar unde era, totuși, Brădățeanu? 20 de ani n-am știut nimic de el. Auzisem un zvon, cum că ar fi fost promovat și nu se mai ocupa de protocol și pionieri. Mult timp după revoluție, l-am reîntâlnit la Târgul ONG organizat de FDSC la Teatrul Național (prin 2000 sau 2001, parcă). Era stafia decrepită a unui securist de top: foarte îmbătrânit, adus de spate, cu dinții stricați și duhnind a tutun. L-am oprit pe hol și i-am spus cine sunt și de unde îl cunosc. S-a uitat lung la mine, apoi mi-a zâmbit și mi-a spus că a fost demult și nu ține minte prea bine… L-am întrebat ce mai face și cu ce ocazie pe la târg. Lucra la UNICEF. "Și cu ce vă ocupați la UNICEF?". "Ei, sunt șofer…", mi-a răspuns trist. Un an mai târziu mi-am făcut drum la UNICEF în speranța că îl voi revedea și vom depăna ceva amintiri. Nu știa nimeni nimic de el. Am căutat pe internet, am întrebat diverse persoane care ar fi putut să știe ceva despre Brădățeanu. Absolut nimic, nada. De fapt, era ca și cum nu existase vreodată.

---

În episodul următor: bun venit în armata română, pardon, agricultură; caporalul Poșircă, maiorul Hâră și căpitanul Pizdel; de la mină la infirmerie și iarăși la mină; Vasile Milea pe când nu era nume de bulevard.

Greu de uitat 1.1: Viața la "protocol"

(probabil că trebuie să citiți episodul 1.0 ca să înțelegeți ce urmează)

Drumurile la aeroport deveniseră obișnuință: nu trecea aproape nici o vizită de-a vreunui șef de stat în România fără ca eu și Daniela (de care v-am povestit în episodul precedent) să nu mergem la Otopeni la protocol. Deja era la latitudinea noastră să alegem cui dăm flori. Eu preferam să nu-l pup pe tovarășu', dar în anumite situații n-aveam încotro. Mergeam două perechi (fată-băiat) dacă președintele aflat în vizită venea cu soția, sau doar eu și Daniela dacă respectivul venea fără consoartă. O scurtă listă (selectivă, bineînțeles) a celor pe care i-am pupat și le-am dat flori la aeroport include în primul rând un număr mare de președinți africani și din țările comuniste, că doar ăștia îl tot vizitau pe Ceaușescu:

1. Samora Moisés Machel (Mozambic): un personaj simpatic; vroia să pară un Fidel Castro african - era îmbrăcat într-o uniformă soldățească kaki, cu caschetă și ochelari de soare, și l-a salutat pe nea Nicu de parcă mergeau la un meci de fotbal. Interesant: a doua lui nevastă s-a măritat (12 de ani după ce Machel a murit într-un accident de avion) cu Nelson Mandela.
2. Ahmed Sékou Touré (Guineea): tipul era îmbrăcat într-o togă albă și avea și un fes la fel de alb. Avea o privire solemnă și nu m-a pupat când i-am dat florile.
3. Canaan Sodindo Banana (Zimbabwe): ăsta era marioneta lui Mugabe, cel ce conducea în realitate țara. Un fost popă metodist ulterior condamnat pentru relații sexuale deviante. Huo!
4. Jaber Al-Ahmad Al-Jaber Al-Sabah (emirul Kuweitului): nu știu ce dracu' căuta ăsta în România, dar a fost o prezență oarecum exotică printre ceilalți. Cu toate că nu era prea arătos, a avut peste 40 de copii, iar numărul de neveste nu-l știe nimeni.
5. Todor Jivkov (Bulgaria): cu toate că istoria l-a reținut altfel, toar'șu Jivkov a fost mega-meseriaș: după ce i-am dat florile l-a instruit pe un securist de-al lui să ne ducă în vizită în avionul prezidențial; ceea ce s-a și întâmplat!
6. Regele Hussein al Iordaniei: mega cool, simpatic, îmbrăcat militar, cu un zâmbet pe care n-am să-l uit; după ce i-am dat flori și i-am zis celebrul "bun venit etc.", a scos din buzunar câte un pachet de Juicy Fruit pentru fiecare pionier.
7. Leonid Ilici Brejnev (URSS): un grăsan puturos și antipatic; doi ani mai târziu după ce l-am pupat s-a retras definitiv din viața politică, a făcut un infarct și a dat colțul.
8. Gustáv Husák (Cehoslovacia): a venit în România cu un avion de linie ČSA; un tip modest și amabil - mi-a spus "mulțumesc" în română.
9. Mobutu Sese Seko (Zair): cu tiranul ăsta a fost mai complicat ca de obicei; Brădățeanu a ținut morțiș să-i memorăm numele întreg (pe care l-am reținut până acum) și să-i urăm bun venit. Eu am fost cel care s-a oferit să o facă. Am făcut repetiții 2 ore înainte să aterizeze avionul prezidențial, dar mi-a ieșit perfect: "Tovarășe Mobutu Sese Seko Kuku Ngbendu Wa Za Banga, pionierii vă urează bun venit în Republica Socialistă România!".
10. Yasser Arafat (OEP): nea Arafat venea foarte des în România, așa că l-am pupat de cel puțin 3 ori; în general descindea vara, și mergea cu nea Nicu la Neptun pentru un scurt concediu pe malul Mării Negre.
11. Muammar Al-Gaddafi (Libia): șmecherașul ăsta era mare prieten cu Ceaușescu, aproape că n-am avut când să-i plasăm florile între îmbrățișări și conversații afabile; n-arăta rău, era chiar un bărbat bine la vremea aia. Umbla exclusiv îmbrăcat în militar.

Desigur, au mai fost și alții - dar i-am uitat. Probabil n-au avut mai nimic deosebit pentru a-i reține peste atâția ani.

În timp, au apărut și fețe noi la protocol: vecina (și colega) mea Mihaela, Gabriela de la "A", Florin (coleg de-al meu) etc. Una dintre preferatele lui Brădățeanu era Cleopatra, de la clasa paralelă cu a mea. O blondă cu privire clorotică, cu părul țesut într-o uriașă coadă bălaie. Prima dată când a fost la protocol a fost și ultima. Cum vă povesteam în episodul precedent, înainte de a ajunge pe pista aeroportului și a înmâna florile, eram cazați vreo 3-4 ore în salonul galben de la Otopeni. Acolo pierdeam timpul jucând fazan sau spunând bancuri. Știam (fără să-mi spună nimeni) că prin decor erau microfoane, ba chiar zărisem unul lângă un ghiveci cu flori. În toiul plictiselii, Cleopatra a avut nefericita idee să ne spună un banc despre familia Ceaușescu. Degeaba i-am făcut semne disperate să tacă, n-am putut s-o opresc. Mi-am acoperit urechile și m-am prefăcut că mă uit pe geam. Cinci minute mai târziu, hopa și Brădățeanu sus pe scări. O ia pe Cleopatra deoparte, îi spune două-trei vorbe cu zâmbetul pe buze și o trimite înapoi pe canapeaua unde ne făceam veacul. Eram încremenit de frică, aveam senzația că am intrat într-un bucluc teribil cu toții. După ce Brădățeanu a plecat, am întrebat-o la ureche: "Ce ți-a zis tovarășu' Brădățeanu?". Cleopatra s-a încruntat puțin: ""M-a întrebat de unde știu bancul pe care vi l-am spus". N-am fost curios să aflu ce i-a răspuns. În trimestrul următor, părinții au mutat-o la altă școală. Habar n-am dacă din cauza gafei de la protocol, cert este că de atunci n-am mai văzut-o niciodată.

La Congresul al XII-lea al PCR am fost duși la Sala Palatului pentru protocol: eu, Daniela, vecina mea Mihaela și colegul meu Florin. Perechile erau împărțite astfel: eu cu Daniela îi dădeam flori lui nea Nicu, iar Mihaela și Florin tovarășei. Florin era nou venit în clasa a 4-a și era un băiat arătos - Mihaelei îi plăcea de el. Drept urmare, simpatica mea vecină s-a dus la Brădățeanu pe holul Sălii Palatului și - nici mai mult, nici mai puțin - l-a rugat ca ea și Florin să-i dea flori lui nea Nicu. Nu știu și ce altceva i-a mai spus, că - 10 minute mai târziu - perechile s-au schimbat: Florin cu Daniela mergeau la nea Nicu, iar Mihaela și cu mine am fost retrogradați la tovarășa. Au fost ceva lacrimi de frustrare, dar așa era viața la protocol - uneori trebuia să mai pupi și un obraz de mâna a doua!

Desigur, statutul de pionier de "protocol" aducea și câteva avantaje în afara activității la aeroport sau la congrese, conferințe și plenare. Întrucât eram considerat pionier de vază, pupător de tovarășu' și tovarășa - și pe deasupra foarte drăgălaș și cuminte - am fost trimis împreună cu Daniela (veșnica mea colegă de protocol) la o petrecere organizată în seara zilei de 7 octombrie 1979 (într-o duminică) de ambasada RDG-ului (Republica Democrată Germană, pentru uituci). Se aniversau 30 de ani de la proclamarea RDG și nemții comuniști sărbătoreau cu fast.

Pionierii redegiști nu aveau uniformă și nici inel la cravată, așa că ni s-a îngăduit să venim îmbrăcați ceva mai casual:  doar cu o cămașă albă și cravata roșie la gât, dar în rest cum vrem noi (sau, mă rog, părinții). Așadar, aveam pantaloni din catifea maro și un sacou bej pe care-l primisem într-un pachet de la nașa mea din Paris. Cravata de pionier era ca nuca-n perete, dar ce mai conta!

Asemenea opulență nu mai văzusem vreodată: jumătate de ambasadă era amenajată ca spațiu de joacă și distracție pentru copii. Cu concursuri, standuri cu mâncare și dulciuri, un ring de dans unde se auzeau ABBA și Boney M, vreo 2-3 clovni și animatori, măsuțe de socializare cu sucuri, cacao cu lapte, biscuiți (neobișnuiți!) și ciocolată etc. Până și Brădățeanu (ce ne însoțea acolo pe post de bodyguard) era stupefiat. Ceilalți copii erau de vârsta noastră, de la ambasadele țărilor comuniste și din tratatul de la Varșovia: ruși, polonezi, cehi, unguri, bulgari, ba chiar erau și vreo 2 mongoli și un chinez.

A fost prima mea escapadă la un party adevărat: păstrând proporțiile - era și de băut, și haleală la discreție, și gagicile nu erau de lepădat: pusesem ochii pe o nemțoaică oacheșă de clasa a 5-a, cu ochelari și codițe blonde împletite. După ce-am vrăjit-o cu un pic de franceză și o cacao caldă, m-a luat de mână și m-a dus în spate, în grădină, la un balansoar ascuns de ochii nenumăraților securiști de toate națiile ce împânzeau ambasada. Când credeam că urmează să ne jucăm de-a doctorul, a scos din buzunar un "More" superlong și l-a aprins, tacticoasă. Apoi mi l-a întins. Pe vremea aia, țigările mi se păreau cam ce ar fi drogurile injectabile în zilele noastre așa că am refuzat-o politicos. A zâmbit și a pufăit jumătate din țigară, după care a aruncat-o atent peste gard. M-a pupat pe obraz și m-a tras înapoi în clădire, acolo unde era o zarvă indescriptibilă.

Am câștigat vreo 3 concursuri (gen aruncat cu inele, tras cu arbaleta) și m-am ales cu vreo 5-6 insigne - pe care le mai am și astăzi - o căciulă și multe bomboane. Atât de multe încât le-am împărțit cu Daniela în drum spre casă. Brădățeanu ne-a ridicat de la sindrofie pe la 11 noaptea și am ajuns acasă fericit și ușor matol de la prea mult Sinalco.

Pe măsură ce treceau anii, la protocol lucrurile începuseră să se cam strice: nu mai plecam cu atât de multe ore înainte la aeroport (și asta însemna că stăteam mai mult pe la școală), bomboanele de ciocolată pe care le primeam la final au fost înlocuite cu niște amărâte de bomboane cubaneze, iar Dacia neagră cu care ne întorceam nu ne mai lăsa la școală, ci la aeroportul Băneasa: nici mașinile Securității nu mai aveau suficientă benzină. N-am să uit vreodată oamenii de pe trotuare ce erau aduși pe traseu, cu stegulețe și garoafe, să-i întâmpine cu "entuziasm" pe nea Nicu și oaspeții săi. Când ne întorceam de la protocol, coloana oficială trecuse cu câteva minute înainte (noi plecam după ea de la aeroport) și amărâții erau conduși, după vreo 3 ore de stat fie în soare, fie în frig, către niște autobuze ponosite ce-i duceau înapoi la muncă.

Chiar și Brădățeanu era mai posac și fără chef - în țară lucrurile se stricaseră și mai tare: cozile la mâncare erau tot mai lungi, iernile erau tot mai grele. Începuse perioada cea mai neagră a epocii de aur.

---

În episodul următor: prima mea apariție în presă; cum am trecut de la pupături la recitări; "Drumul Oaselor" se intersectează cu osanalele; ultima întâlnire cu tovarășul Brădățeanu.

Greu de uitat 1.0: Să facem cunoștință cu tovarășul Brădățeanu

Primii 8 ani de școală (1976-1984) i-am urmat la școala generală nr. 11, din strada Monetăriei colț cu Kiseleff. Directoarea școlii era (și încă este) vecină cu noi. Asta, dar și faptul că școala era la distanță de două stații de troleibuz (celebrul 81, circula pe Kiseleff de la aeroport la gară!) de casă i-a convins pe ai mei să mă înscrie acolo, în frumoasa toamnă a anului 1976.

Clădirea școlii este monument istoric și a fost construită de arh. Ion Mincu, însă pe atunci nu se afla într-o stare prea grozavă: băncile în care învățam erau de pe vremea lui Caragiale, pereții erau crăpați și scorojiți iar încălzirea se făcea cu sobe. Totuși, era cotată ca fiind o școală bună și - am aflat ulterior - una dintre așa-numitele "școli de protocol", cele care furnizau copii drăgălași la diverse evenimente la care participau soții Ceaușescu.

În toamna anului 1977 (clasa a 2-a) am revenit la școala nr. 11, după ce din martie până la sfârșitul anului școlar am învățat în clădirea liceului Nicolae Tonitza (școala noastre fusese serios afectată de cutremurul din 4 martie și a fost reparată și consolidată).

Spre sfârșitul anului, am fost făcut pionier într-o ceremonie organizată la muzeul PCR, unde - alături de conducerea școlii, doamna învățătoare Fluierașu și părinți - au participat și vreo doi-trei tovarăși cu ochi albaștri.

Șeful lor era un tip arătos: înalt, bine făcut, cu părul blond-roșcat și o mustață groasă, de asemenea roșcată. Îmbrăcat mereu la costum, îngrijit, zâmbitor, pus pe glume. Știa să se facă simpatic și era mai tot timpul prin școală, îl vedeam în pauze și chiar după ore. Venea cu pionierii la desele noastre vizite la muzeul PCR (care era vis-a-vis de școală), la serbări, ba chiar și la unele ședințe cu părinții. Habar n-aveam cu ce se ocupă, dar ni s-a spus că e "tovarășul Brădățeanu".

Legendă: pe rândul de sus - N/A, d-na Mușat (director școală), d-na Fluierașu (învățătoare), d-na Antoniu (șefa cu pionierii și partidul pe școală, cpt. Dan Brădățeanu, "doamna de la muzeul Partidului". rândul de jos - Dana Săvuică (da, chiar ea, prima româncă cu poză în Playboy!), Radu Corlan (premiul Oscar în 2012 pentru tehnologie de film), Mihai Anton (ex-soțul Geaninei Corondan), Daniela Badea, N/A, subsemnatul, Gabriela Brotea, Mihaela Roman, Ion Tripa.

L-am văzut prima oară în uniforma albastră, cu trese aurii, abia în clasa a 4-a, când fusese proaspăt avansat. Era un securist de treabă, mirosea bine (parfum + tutun) și se purta frumos cu copiii. Ulterior am putut constata că ne proteja de anumite incidente neplăcute (după cum veți vedea în episodul următor).

După încheierea ceremoniei, tovarășul Brădățeanu a făcut un soi de ședință cu părinții și în final a anunțat-o pe mama mea și pe mama Danielei Badea că eu și cu Daniela am fost selectați pentru "protocol". Adică, din când în când, ne vor duce la aeroport sau în alte locuri pentru a da flori tovarășilor Ceaușescu sau unor șefi de stat ce vizitează România. Și cum vom fi anunțați doar cu o zi înainte, să avem mereu pregătită o uniformă nouă, curată, fără improvizații.

Mama era relativ disperată, dar n-avea cum să se opună: doamna directoare Mușat (ce locuia - și încă locuiește - la două case distanță de noi) i-a spus că n-are argumente să se împotrivească. Și că nu trebuie să-și facă griji - că sunt un copil frumos și isteț, că e bine pentru viitor, că e bine și pentru școală și așa mai departe. Bref, căzuse o pleașcă peste familia Florea.

Prima mea ieșire la pupat de comuniști a fost în 1978, în toamnă. Aveam 9 ani (clasa a 3-a), toate analizele în regulă, uniforma de pionier impecabilă iar șnurul de comandant de grupă era roșu precum ketchup-ul bio din zilele noastre. La ora de aritmetică, tovarășul Brădățeanu a întredeschis ușa, ne-a făcut un semn - doamna învățătoare a înțeles - eu și colega mea Daniela Badea am sărit din bănci și am plecat agale spre mașina bleumarin care ne aștepta în fața școlii. Tovarășul Ceaușescu venea dintr-o vizită oficială de prietenie de prin Africa și am fost doar noi doi de data asta. Am plecat în prima "misiune" la aeroportul Otopeni.

Otopeniul nu mi-era necunoscut, fusesem de câteva ori acolo până atunci. Însă avea un farmec aparte, era locul de unde se pleca în străinătate. Prima dată când am fost la un aeroport a fost prin 1975, la aeroportul Băneasa, pentru un zbor de agrement de 30 de minute deasupra Bucureștilor. Eram cu bunicul meu și am zburat cu un avion rusesc, IL-18.  Țin minte că stewardesa era frumoasă foc și semăna cu blonda din ABBA (standardul meu de frumusețe pe atunci). Mi-a dat o bomboană și mi-a arătat clădirile și cartierele până aproape de aterizare. Pe atunci zborul era un adevărat ritual, se întâmpla rar. Aeroporturile erau strălucitoare (chiar și Băneasa, nu mai vorbesc de Otopeni), super curate, bărbații miroseau a colonie fină și tutun de pipă iar femeile arătau precum zeițele, elegante și semănând cu actrițele din filmele lui Fellini sau Duccio Tessari. Stewardesele pe care le vedeam prin aeroport erau Miss France, Miss Sweden și Miss Italia... în orice moment, mă așteptam să-i zăresc pe Alain Delon sau Lino Ventura, precum în celebrele scene din Clanul Sicilienilor la Orly. Între timp, aeroporturile s-au cam ponosit. Băneasa, înainte de a fi scos din circuit, aducea binișor cu o autogară ceva mai spălată. Bărbații eleganți nu-i mai găsești decât în VIP Lounge iar femeile sculpturale au fost înlocuite de tot felul de arătări - fie tinere durdulii, cu blugii rupți în genunchi - fie dudui-comisar, cu priviri reci și haine ponosite…

Pe drumul către aeroport, mă gândeam la avantajele mersului la protocol. În primul rând, lipseam de la școală. Mult! În al doilea rând, eram împreună cu Daniela Badea - toți colegii mei de clasă erau îndrăgostiți de Daniela, încă din clasa 1. Deci erau super-invidioși... În al treilea rând, era o experiență ciudată (și terifiantă în același timp): o să-l vedem de aproape pe Ceaușescu, ba mai mult, o să-l atingem! În al patrulea - dar nu ultimul - rând, aveam senzația că intru într-un grup privilegiat: probabil că urma să am și alte beneficii de pe urma protocolului (pe vremea aia, asta se măsura în Pepsi, bomboane și note ceva mai bune).

Evident, acasă am fost crescut într-o cultură a urii față de Ceaușescu și nevastă-sa: se spuneau bancuri politice, tata asculta Europa Liberă în fiecare seară, când veneau prieteni de familie în vizită fraza cea mai des auzită despre conducerea țării era "oare când scăpăm de nenorocitul ăsta...". Dacă televizorul se nimerea pe vreun spectacol omagial sau discurs de-al odiosului era fie închis sonorul, fie închis de tot. În bibliotecă aveam "1984" și "Pavilionul canceroșilor" (Soljenițîn) în franceză, trase la xerox. Primisem instrucțiuni precise să nu suflu vreun cuvânt despre astea și eram conștient că ai mei ar putea avea necazuri dacă spuneam vreo tâmpenie de față cu Brădățeanu (sau în vreun loc nepotrivit).

La Otopeni, salonul galben era un soi de Cape Canaveral al protocolului. După ce am coborât din mașină, o tovarășă de la "pioneri" (adică de la organizația de pionieri pe capitală) ne-a inspectat uniforma, ne-a îndreptat cravatele, ne-a stropit cu un aromatizator de cameră (!) cu miros puternic de lămâie (da, lui toar'șu îi plăcea mirosul de citrice!), și apoi ne-a trimis să zăbovim la etaj. Acolo erau două canapele din catifea stacojie (de ce îi spunea salonul galben n-am înțeles niciodată), o scrumieră cu picior, două mese de cafea, niște ghivece imense cu plante și cam atât. Ulterior am aflat că mai erau și câteva microfoane, dar alea nu se vedeau. Brădățeanu ne-a urmat curând, căci începea instructajul de zbor. Pardon, de pupat.

Tovarășul Brădățeanu mi-a adus un șnur galben, de comandant de detașament. Se vedea treaba că pe nea Nicu nu-l pupă decât pionierii de rang înalt. Pe Daniela au lăsat-o așa cum era, avea trese galbene pe bune. A fost comandant de detașament până când au făcut-o (mă rog, a fost aleasă) comandant de unitate, prin clasa a 5-a.

Apoi, câteva instrucțiuni binevenite: O să mergem la scara avionului cu tot cu buchetele de flori (vreo 35 de garoafe roșii și albe, ferigi, funde multicolore). Buchetul se ține cu mâna dreaptă pe cotor și cu florile odihnindu-se pe mâna stângă, ușor ridicate în sus. Așteptăm până când se apropie cuplul prezidențial însă nu plecăm până când nu ni se dă semnalul (adică un ghiont în spate). De regulă, după ce se salutau cu toată cohorta de tovarăși veniți să-i aștepte. După ce se dă semnalul, mergem în pas alert până la cei doi tovarăși, ne oprim în fața lor și le oferim buchetele. Fiecare cu textul lui. Al meu era ceva de genul ăsta: "Tovarășe secretar general, pionierii României vă urează bun venit în scumpa noastră patrie, Republica Socialistă România!"; Daniela continua cu: "Tovarășe președinte, vă mulțumim pentru condițiile minunate pe care ni le oferiți!". Îi pupăm pe ambii obraji. După ce buchetele sunt preluate, ne întoarcem în pas alergător de unde am venit - reper: tovarășul Brădățeanu. Stăm cuminți până când se termină ceremonia.

Am stat pe-acolo vreo 3 ore. Nu ne-am plictisit, am jucat fazan, ne povesteam vacanțele. La început a stat și Brădățeanu cu noi. Fuma aproape non-stop. Carpați, parcă. L-am văzut fumând și țigări mai bune, dar pe-atunci încă se mai găseau țigări albaneze, bulgărești sau vietnameze iar țigările românești nu erau chiar proaste. Avea degetele îngălbenite de la tutun iar mustața parcă era mai roșcată în anumite locuri. Noi am primit câte un suc, dacă nu mă înșel.

Chiar înainte să plecăm spre pista aeroportului, a venit un tovarăș care a stat îndelung de vorbă cu Brădățeanu și se tot uita la noi. Mai târziu am aflat că era Gheorghe Pană, viitorul primar al Bucureștiului (din 1980). Pe vremea aia se ocupa și el cu protocolul, pionierii și de-astea. La scara avionului totul s-a petrecut exact așa cum ne-a instruit Brădățeanu. Nea Nicu m-a strâns în brațe și i-am remarcat obrajii stafidiți și plini de pete. Mirosea a lavandă ieftină și purta la încheietură un ceas de aur, marca Rolex. Am alergat înapoi la Brădățeanu, care zâmbea pe sub mustăți - semn că era mândru de noi. După ce tot alaiul s-a îndreptat spre aeroport, am plecat agale spre salonul galben. La etaj nu mai puteam urca, erau tovarășii. Am mers direct spre ieșire și în vestibul am primit fiecare câte o pungă cu bomboane de ciocolată. Erau fabulos de bune! Ne-am urcat în mașina bleumarin, și ne-am întors la școală în urma coloanei de mașini negre. Am fost predați în cancelaria doamnei directoare, cu felicitările de rigoare. În clasă nu mai era nimeni, orele se terminaseră; ne-am luat ghiozdanul din bănci și ne-am dus acasă. Mergeam amândoi cu troleibuzul 81 două stații pe șoseaua Kiseleff până la strada Docenților. Acolo drumurile ni se despărțeau.

Au urmat ani buni de mers la aeroport. Uneori chiar zile de-a rândul. Dar nu numai acolo: am ajuns și la Sala Palatului, pe stadionul 23 August, la Piața Scânteii și oriunde mai era nevoie să dăm flori familiei Ceaușescu și altor tovarăși care ne onorau cu prezența. În timp, echipele de pionieri se multiplicaseră - au apărut și alți băieți și fete (nu mulți!) din clasa mea sau din altele. Erau părinți care nu înțelegeau de ce copiii lor nu erau selectați să meargă la protocol. Alții care insistau să stea de vorbă cu Brădățeanu, să-l convingă că odraslele lor erau suficient de chipeșe și de istețe ca să fie luate la protocol. În sfârșit, pe atunci nimeni nu se gândea că peste 10 ani chiar o să scăpăm de Ceaușescu.

---

În episodul următor: Brejnev, Jivkov, Mobutu, Regele Hussein și alți șefi de stat atinși de saliva subsemnatului; ce s-a ales de tovarășul Brădățeanu; Cleopatra exilată de la protocol; cum am ajuns rezervă la Congresul al XIII-lea.

"Greu de uitat" - amintiri din puțul memoriei personale

Nu cu mult timp în urmă, după o petrecere cu mult whiskey și mâncare puțină, cineva mi-a sugerat să-mi scriu memoriile. Nu mai țin minte dacă am zâmbit sau am înjurat, cert e că nu mi s-a părut o idee rea. Așa că m-am hotărât să o fac pe blog.

Voi începe cu cea mai interesantă perioadă: anii de școală generală. Și asta pentru că timp de 6 ani, pe lângă mersul la școală mai mergeam undeva: la dat flori. Cui? Soților Ceaușescu și șefilor de stat ce aterizau la București în "vizite oficiale de prietenie". Ulterior, am ajuns și un experimentat recitator de versuri patriotice. Nota bene: în vremurile acelea, asemenea oferte erau de nerefuzat.

E bine să știe toată lumea: am pupat (pe obraz!) vreo 20-30 de președinți, prim-miniștri sau regi (printre aceștia: Leonid Brejnev, Yasser Arafat, Kim Il Sung, Robert Mugabe și, firește, Nicolae Ceaușescu); am recitat poezii la spectacole grandioase însă de tristă amintire; era cât pe-aci să joc într-un sequel la Cireșarii și am pozat pentru vreo două coperți ale revistei Cutezătorii (un fel de Playboy pentru pionieri).

Poveștile mele vor fi cu dictatori, securiști, nomenclaturiști, actori români celebri, psihopați, politicieni din zilele noastre și alte personaje pitorești din anii '80 și '90. Marea majoritate din ei au dat colțul și, probabil, fierb la foc liniștit în cazane cu smoală.

Dacă v-am făcut curioși, atunci urmăriți pe GarageBlog postările ce vor urma.

Ioan Petru Culianu despre România

Ioan Petru Culianu şi mentorul său, Mircea Eliade (sursă: jurnalul.ro)

"Se poate afirma fără ezitare: România este pe primul loc în ce priveşte prostia Inteligenţei sale... Faptul că Securitatea a tolerat vreme de aproape douăzeci de ani nebunia patentă a lui Ceauşescu şi starea de necrezut a întregii ţări, devenită ruşinoasă Etiopie a Europei, arată nivelul ei de inteligenţă. Această maşină ruginită, care probabil absorbea aproape întregul venit naţional pentru a controla corespondenţa şi telefoanele unor persoane inofensive, pentru a organiza zece schimburi zilnice de pază şi cordoane de miliţieni de tot soiul la locuinţa vreunui paşnic dizident, se considera desigur satisfăcută cu privilegiile pe care le deţinea în statul ceauşist. Deşi oricine îşi putea da seama cât de mizerabile erau aceste sacrificii.

Cu Ceauşescu limita admisibilă a literaturii era aşa-numitul procedeu Constantin Ţoiu: poţi spune ce pofteşti despre trecut, atâta vreme cât afirmi: "Iar apoi veni lumina!"... Puţini scriitori au reuşit să depăşească "procedeul Ţoiu": Marin Preda în hidosul roman Cel mai iubit dintre pământeni, atât de prost încât până şi Constantin Noica l-a lăudat (despre Noica se ştia că opţiunile sale trebuie întotdeauna luate de-a-ndoaselea), Gabriela Adameşteanu în Dimineaţa pierdută şi, sistematic, Augustin Buzura în toate romanele sale.

Aceasta este, cred, o prejudecată de nezdruncinat care va marca încă secole de-a rândul atitudinea dominatoare a occidentalului faţă de popoarele neoccidentale: pe de o parte, el este pentru independenţa lor etc., pe de altă parte, e cuprins de oroare de îndată ce se gândeşte că indigenii n-ar putea trăi fără pastă de dinţi şi carte de credit Visa."

Lecţia tristă a fondurilor structurale

Mult-trâmbiţatele fonduri (structurale) europene - aşadar, cele post-aderare - au ajuns adevărate sperietori pentru antreprenorii sau activiştii non-profit români. Cu toate că, la prima vedere, depunerea unei cereri de finanţare pentru un proiect oarecare pare o joacă de copii: utilizarea unei interfeţe web este remarcabilă, însă adevărata epopee începe abia după aceea. Aplicantului i se solicită, la propriu, un munte de documente - Himalaya, nu Făgăraş! - dintre cele mai neverosimile. N-am să stau să le enumăr aici (nici nu am suficient spaţiu!), însă trebuie spus că majoritatea acestora se referă la verificarea existenţei de facto a instituţiei ce urmează să gestioneze fondurile ce urmează a fi primite. Într-o măsură excesivă, statul se asigură că banii nu încap pe mâna vreunei instituţii ce este deja în faliment sau care nu şi-a plătit, până la ultimul leu, impozitele şi taxele.

Evident, atâta vreme cât vorbim despre hârtii - orice este posibil. Metoda aleasă de autorităţile contractante nu este, desigur, infailibilă. În plus, lipsa unui aparat specializat în evaluare şi monitorizare oferă nenumărate şanse ca proiectele (ulterior finanţate) să încapă pe mâna unor instituţii "curate" dar lipsite de cele mai elementare abilităţi de management financiar şi de proiect. Oricum, aprobarea şi semnarea contractului de finanţare nu sunt cele mai dificile momente din viaţa unui astfel de proiect - urmează calvarul găsirii fondurilor pentru contribuţia aplicantului şi - mai ales - raportarea financiară şi decontarea cheltuielilor.

Una dintre concluziile fireşti ce se pot trage după 3 ani de fonduri europene post-aderare în România este că un proiect finanţat printr-un mecanism structural va aduce pierderi financiare instituţiei ce-l gestionează. De altfel, experienţa derulării unor programe similare în ţări precum Cehia, Polonia, Slovacia şi Ungaria arată că nenumărate firme şi organizaţii non-profit au falimentat sau au întâmpinat dificultăţi insurmontabile din pricina angajării unor proiecte ce le depăşeau capacitatea de lucru. Sunt curios câte organizaţii româneşti au trecut prin situaţii asemănătoare, mai ales că procedurile de lucru adoptate aici sunt şi mai complicate decât cele utilizate de vecinii noştri europeni.

Practic, dacă o mare parte din energia echipei de proiect este centrată spre satisfacerea cerinţelor excesiv birocratice ale instituţiei finanţatoare şi/sau către raportarea narativă şi financiară, atunci rămâne puţin timp pentru activităţile propriu-zise. În realitate, trebuie să ai două echipe active în cadrul proiectului - una care se ocupă de activităţile propuse şi o alta ce gestionează birocraţia aferentă şi raportările obligatorii.

În aceste condiţii, procedurile de finanţare a proiectelor prin fondurile europene post-aderare sunt cu adevărat descurajante. Teama de birocraţia excesivă - şi chiar de faliment sau incapacitate de plată - forţează multe instituţii oneste să se abţină de la implicarea în proiecte cu bani europeni. Paradoxal, acestea sunt mult mai costisitoare şi complicate (din punct de vedere al documentaţiei şi raportării) decât cele derulate cu ajutorul unui credit de la o bancă oarecare.

Eterna criză a bunului simţ

Spre sfârşitul anului trecut am constatat, în concordanţă cu peisajul politico-economic din România, că pe meleagurile mioritice încă nu ne-a vizitat vreo criză. De asemenea, anticipam că vom fi vizitaţi de numita "criză" pe la mijlocul lui 2010. Sunt nevoit să recunosc că am greşit pe jumătate. Am fost un optimist. Anul trecut România a traversat, fără îndoială, o criză profundă - cea a competenţei şi a bunului simţ economic şi social.

Pregătită de măsurile deopotrivă nepopulare şi inconştiente din 2009 - impozitul forfetar, politizarea totală a administraţiei publice şi instituţiilor deconcentrate, managementul dezastruos al fondurilor post-aderare şi lista poate continua - a venit vremea "recoltei": proteste sindicale generalizate din luna martie încolo, o cifră neverosimilă (s-au vehiculat fie 1.000.000, fie 500.000) de şomeri, sectorul IMM pe butuci, evaziunea fiscală în creştere dramatică, scăderea drastică a consumului, abandonarea (sau întârzierea) proiectelor de dezvoltare a infrastructurii etc. În paralel, spectrul politic este într-o fierbere permanentă dar nejustificată iar instituţiile statului (în mod special şcolile, finanţele publice şi administraţia locală) sunt paralizate sau incapabile să-şi exercite atribuţiile în mod coerent. Evident, la toate acestea se adaugă şi momentul când primele zeci de mii de disponibilizaţi (din primăvara şi vara trecută) vor epuiza perioada în care primesc alocaţii sociale, iar statul român nu va avea suficiente resurse financiare pentru a susţine un buget nerealist.

Asta este criza pe care începem, în curând, să o parcurgem. Orizontul de aşteptări - reacţii guvernamentale de impact sau mişcări spectaculoase pe piaţa muncii - este redus sau invizibil. Privind lucrurile din punct de vedere economic, era uşor de prevăzut ce se va întâmpla anul acesta. Prilejul (pentru guvern) de a adopta o seamă de măsuri - în principiu, la mintea cocoşului - a fost ratat cu desvârşire: o creştere a TVA-ului cu 2-3% (de exemplu) ar fi inhibat consumul (acest lucru fiind benefic într-o perioadă de criză) şi ar fi forţat consumatorii individuali şi/sau companiile să economisească sau să-şi concentreze resursele financiare către investiţii puţine - însă durabile, serioase.

Blocajul economic nu este cauzat de nivelul actual al TVA-ului, ci de lipsa de lichidităţi şi de incapacitatea managerială dovedită de majoritatea instituţiilor alimentate din bugetul de stat. România este, din păcate, un stat "consumator", nu "producător", iar menţinerea actualului nivel al TVA-ului antrenează fie o creştere nejustificată, fie o scădere nesemnificativă a cheltuielilor. De aici rezultă un deficit bugetar şi mai amplu decât cel prognozat, iar economia românească este sensibilă la acest capitol.

Adevărata criză a sosit în România. Se află printre noi chiar dacă nu o vedem: e ascunsă printre cumpărăturile din căruciorul de la supermarket, în autobuzul aglomerat, prin şanţurile de pe bulevarde, printre rândurile scrisorilor de la administraţia financiară. Vine după un popas trist în Grecia, unde - deşi întotdeauna e mai mult soare şi cerul este mai albastru ca la noi - iarna trecută a fost frig şi înnorat.

Frumoasa din pădurea adormită

Din iarna trecută (2008) privim cu toţii - neputincioşi dar scandalizaţi şi perfect conştienţi de ce se întâmplă - cum democraţia şi bunul simţ din România se duc - încetul cu încetul - pe apa Sâmbetei. Iar acum ritmul s-a accelerat. Asociaţiile civice - şi în primul rând Pro Democraţia - sunt ca şi inexistente în acest peisaj sinistru, fiind preocupate cu proiecte PHARE derizorii şi cu mici restructurări dictate de contextul economic trist din anii 2009-2010. Asociaţia Pro Democraţia, bunăoară, trăieşte o perioadă neagră. Cea mai cunoscută organizaţie civică românească - iniţiatoarea proiectului de lege privind votul uninominal - nu a fost capabilă să observe ultimele trei runde de alegeri (parlamentare, europarlamentare şi prezidenţiale) într-o manieră profesionistă şi eficientă.

Guvernul PSD/PD-L şi ulterior exclusiv PD-L - cel mai slab din istoria all-time a României - a creat un haos şi o instabilitate economică inimaginabile anul acesta, ca să nu mai vorbesc de dimensiunea socială îngrijorătoare pe care o va avea aşa-numita "criză" prin luna iunie... Totul a început cu celebrele ordonanţe de urgenţă nr. 3/2009 (care prevedea semnarea unui angajament de loialitate faţă de primul-ministru) şi nr. 105/2009 (privind ocuparea funcţiilor de conducere a serviciilor deconcentrate - mascarade de concursuri cu candidaţi unici şi recomandări de la partid).

În aprilie 2009, guvernul a introdus impozitul forfetar (ce a falimentat, închis sau pus în "hibernare" circa 25% din firmele româneşti), dovedindu-se de-a dreptul abject în "gândirea" pe termen lung a perspectivei economice. Am aşteptat cu speranţă trezirea sectorului asociativ din hibernarea soră cu moartea, am crezut că societatea civilă se va scutura - precum un urs grizzly - şi îşi va ascuţi repede colţii tociţi de atâta plictis şi ineficienţă. Evident, nu s-a întâmplat nimic.

Au urmat alegerile europarlamentare (cu deturnări de fonduri, fraude electorale incredibile etc. - vezi candidatura EBA, epopeea Iacob-Ridzi, Becali etc.) şi - după o vară lungă şi leneşă - au venit alegerile prezidenţiale. Am constatat cu această ocazie că nici măcar faptul că preşedintele în funcţie al României se foloseşte fără nici o jenă de un referendum în scop electoral personal nu a ridicat vreo sprânceană în rândul ONG-urilor.

Concluzia pe care o trag este că nu mai mişcă nimeni nimic. În acest moment se pare că oamenii nu mai au nevoie de organizaţii civice. Cetăţeanul român intelectual non-căpşunar (adică fraierii care au rămas în ţară, după 1990) nu mai dă nici o ceapă degerată pe Pro Democraţia şi celelalte asociaţii civice. Întrebarea fundamentală este, însă: "până când?".

Horezu by night

Săptămâna trecută am ajuns prin Horezu, la un curs de participare publică. Horezu - adică olărit, Mănăstirea Hurez, Cheile Olteţului ş.a.m.d. plus vreo juma' de tonă de intelectuali care din păcate au dat colţu' - gen I.G. Duca etc. Yeah, right. Paşcani, Balş, Salonta, Horezu - the same shit. Blocuri cu magazine la parter de-a lungul unei şosele prăfuite, câini vagabonzi fără covrigi în coadă, două pensiuni prăpădite şi trei cârciumi ce servesc aceeaşi mâncare. "Horrorezu", mai precis.

Am stat la aşa-numitul Han Horezu (sic!) care joacă în comunitate un triplu rol - hotel, bufet comunal şi autogară. În alte roluri: o familie (numeroasă) de ploşniţe, ţânţari cât cuprinde, igrasie, jumătăţi de prosoape, mult jeg şi ceva smell-uri dizgraţioase. Ca să nu mai vorbesc de cafeaua la ibric pe post de espresso (cea mai puţin dureroasă doctorie) sau de cele trei calorifere de pe balcon...

Într-o seară am ieşit pe la ora 11 jumătate să-mi iau ceva de băut (apă, desigur). Horezu by night este pustiu precum ştrandurile iarna. O stradă foarte smart amenajată, cu felinare pe mijloc, cu magazine de o parte şi de alta - dar fără cafenele sau berării, vorba-aia, aici se bea la domiciliu - golită de conţinut uman. Sau de vreun zumzet comercial. Silenzio. Noroc cu staţia de benzină, cel mai animat punct din localitate la acea oră. Petrom, mai precis.

Turism? Nici vorbă. Papa bun? La fel ca peste tot. Adică nu prea. Să mă întorc? Posibil, dar cu aşteptări mult sub limita de avarie.

Andrei Pleșu despre frumusețea uitată a vieții

“Dacă mă gândesc bine, reproşul esenţial pe care îl am de făcut ţării şi vremurilor este că mă împiedică să mă bucur de frumuseţea vieţii.

Din când în când, îmi dau seama că trăiesc într-o lume fără cer, fără copaci şi grădini, fără extaze bucolice, fără ape, pajişti şi nori. Am uitat misterul adânc al nopţii, radicalitatea amiezii, răcorile cosmice ale amurgului. Nu mai văd păsările, nu mai adulmec mirosul prăfos şi umed al furtunii, nu mai percep, asfixiat de emoţie, miracolul ploii şi al stelelor.

Nu mai privesc în sus, nu mai am organ pentru parfumuri şi adieri. Foşnetul frunzelor uscate, transluciditatea nocturnă a lacurilor, sunetul indescifrabil al serii, iarba, pădurea, vitele, orizontul tulbure al câmpiei, colina cordială şi muntele ascetic nu mai fac de mult parte din peisajul meu cotidian, din echilibrul igienic al vieţii mele lăuntrice.

Nu mai am timp pentru prietenie, pentru taclaua voioasă, pentru cheful aşezat. Sunt ocupat. Sunt grăbit. Sunt iritat, hărţuit, copleşit de lehamite. Am o existenţă de ghişeu: mi se cer servicii, mi se fac comenzi, mi se solicită intervenţii, sfaturi şi complicităţi. Am devenit mizantrop. Două treimi din metabolismul meu mental se epuizează în nervi de conjunctură, agenda mea zilnică e un inventar de urgenţe minore. Gândesc pe sponci, stimulat de provocări meschine.

Îmi încep ziua apoplectic, înjurând "situaţiunea": gropile din drum, moravurile şoferilor autohtoni, căldura (sau frigul), praful (sau noroiul), morala politicienilor, gramatica gazetarilor, modele ideologice, cacofoniile noii arhitecturi, demagogia, corupţia, bezmeticia tranziţiei. Abia dacă mai înregistrez desenul ameţitor al câte unei siluete feminine, inocenţa vreunui surâs, farmecul tăcut al câte unui colţ de stradă.

Am ajuns să mă comport ca şi cum Hrebenciuc şi Cozmâncă, Sechelariu şi Vanghelie, Ciorbea şi Mihaela Tatu, Andreea Marin şi Adrian Năstase, Constantinescu şi Agathon, Talpeș şi Garcea ar exista cu adevărat.

Colecţionez antipatii şi prilejuri de insatisfacţie. Scriu despre mizerii şi mărunţişuri. Bombăn toată ziua, mi-am pierdut încrederea în virtuţile naţiei, în soarta ţării, în rostul lumii. Am un portret tot mai greu digerabil. Patrioţii de paradă m-au trecut la trădători, neoliberalii la conservatori, postmoderniştii la elitişti. Bătrânilor le apar frivol, tinerilor - reacţionar.

Una peste alta, mi-am pierdut buna dispoziţie, elanul, jubilaţia. Nu mai am răgazuri fertile, reverii, autenticităţi. Mă mişc, de dimineaţă până seara, într-un univers artificial, agitat, infectat de trivialitate. Apetitul vital a devenit anemic, plăcerea de a fi şi-a pierdut amplitudinea şi suculenţa. Respir crispat şi pripit, ca într-o etuvă.

Când cineva trece printr-o asemenea criză de vină e, în primul rând, umoarea proprie. Te poţi acuza că ai consimţit în prea mare măsură imediatului, că nu ştii să-ţi dozezi timpul şi afectele, că nu mai deosebeşti între esenţial şi accesoriu, că - în sfârşit - ai scos din calculul zilnic valorile zenitale.

Dar nu se poate trece cu vederea nici ambianţa toxică a momentului şi a veacului. Suntem năpădiţi de probleme secunde. Avem preocupări de mâna a doua, avem conducători de mâna a doua, trăim sub presiunea multiplă a necesităţii. Ni se oferă texte mediocre, show-uri de prost-gust, condiţii de viaţă umilitoare. Am ajuns să nu mai avem simţuri, idei, imaginaţie.

Ne-am urâţit, ne-am înstrăinat cu totul de simplitatea polifonică a lumii, de pasiunea vieţii depline. Nu mai avem puterea de a admira şi de a lăuda, cu o genuină evlavie, splendoarea Creaţiei, văzduhul, mările, pământul şi oamenii. Suntem turmentaţi şi sumbri.

Abia dacă ne mai putem suporta. Există, pentru acest derapaj primejdios, o terapie plauzibilă? Da, cu condiţia să ne dăm seama de gravitatea primejdiei. Cu condiţia să impunem atenţiei noastre zilnice alte priorităţi şi alte orizonturi.”

Hotelul de lângă gară

Când aştept să tragă trenul la peron, în infama gară Cluj-Napoca, întotdeauna îmi îndrept privirile către hotelul mizerabil de vis-à-vis (pe nume Pax) şi nu mă pot opri să mă întreb: de ce - în România, desigur - hotelurile din apropierea gărilor sunt aşa de nasoale?

Evident, există un răspuns imediat - pentru că gările sunt şi mai nasoale. Cu excepţia hotelului Ibis din Bucureşti (dar luând în considerare celelalte hoteluri din preajmă), nu cred că am văzut în vreo localitate pe care am vizitat-o un hotel decent lângă gară.

Cu ani în urmă, lucram la un ghid turistic şi am intrat (ca să probez camerele) în incinta hotelului Cerna (chiar lângă Gara de Nord din Bucureşti). Camere spartane - cu pat, noptieră şi un dulap veştejit model 1900 toamna - şi baia pe hol. Toaleta (sau căcăstoarea, mai exact) se afla lângă baie şi se putea identifica după smell. Apă caldă ioc, hârtie igienică de Buşteni (model glasspapier), săpun ciu-ciu... dar numai 15$/noapte (la vremea respectivă). Un adevărat chilipir!

Vremurile s-au schimbat, hotelurile nu. Nici gările...