Victor și depresia

Dacă aș fi în locul lui Victor Ponta, nu numai că mi-aș da demisia din funcția de premier, dar m-aș retrage complet din politică. Cred că suferă o dezamăgire apocaliptică, fără egal pentru un politician din România. Una atât de puternică încât te poate arunca într-o depresie cruntă. Să vă spun și de ce.

Până la urmă, dacă suntem realiști și ținem cont de fapte, guvernul PSD n-a fost așa de nasol precum s-ar crede (cel puțin din punct de vedere al politicii economice și al măsurilor relevante pe care le-a luat). Pentru omul de pe stradă, care vede lucrurile superficial și direct, în cei 2 ani de guvernare s-au întâmplat evenimente interesante (pe care eu personal le-am apreciat - e drept, cu circumspecție) ce nu au fost judecate la justa lor valoare: a scăzut CAS-ul (pentru prima dată în istorie!) și - culmea! - a fost aspru criticat pentru asta (așa cum nu i s-a întâmplat lui Tăriceanu când a introdus cota unică). Au crescut salariile în sectorul public, după ce guvernul Boc le scăzuse cu 25% în 2010, și pensiile de asemenea (iar din 2015 cu încă 5%). Ponta a numit-o pe Laura Codruța Kövesi șef la DNA, cu toate criticile aduse de PNL la vremea respectivă, iar DNA-ul și-a văzut de treabă fără ca guvernul să aibă vreo interferență în activitatea acestuia (în afară de câteva vociferări nesemnificative). Până la urmă, nu s-a dat nici vreo amnistie, și nici nu s-a obstrucționat justiția în vreun fel. Bref, Ponta avea cu ce să se laude - n-a fost un premier destoinic dar nici unul catastrofal.

În schimb, partidul pe care îl reprezintă precum și echipa costisitoare de campanie l-au îngropat și l-au făcut de râs. Aparatul propagandistic, rețeaua națională de primari și intelighenția pesedistă - așa uzate cum sunt - au funcționat mai prost ca niciodată. Prestațiile la TV (probabil intens pregătite și repetate) l-au înfățișat ca un individ agresiv verbal, arogant și ipocrit - toate astea completând povestea cu plagiatul și un CV dubios. Campania sa electorală a insistat pe teme irelevante sau antipatice electoratului care contează în acest moment (unitate, ortodoxie, român vs. neamț etc.), oamenii din spatele lui neînțelegând că în România deja s-au schimbat generațiile iar cea din prezent detectează mult mai ușor bullshit-ul. Bomboana pe colivă a fost organizarea dezastruoasă a primului tur de scrutin în Anglia, Franța, Spania, Italia și Germania - ceea ce a declanșat (alături de cele enumerate mai sus) o mobilizare fără precedent și o participare la vot fantastică (64% față de 53% în turul 1, în fapt singura opțiune care putea să-l scoată președinte pe Klaus Iohannis).

Dacă adunăm toate acestea, e ușor de înțeles că Victor Ponta este foarte aproape de a deveni, în doar 24 de ore de la alegeri, un cadavru politic. Rechinii și bivolii din PSD nu mai au încredere în el, în guvern nu mai are autoritate (și nici credibilitate) și cred că nici acasă nu e o atmosferă prea grozavă. Poate doar o vizită la familia Geoană l-ar mai putea remonta. Înfrângerile, frustrările și dezamăgirile se digeră ceva mai ușor între doi loseri.

Moartea lentă a unui ONG: Pro Democraţia

(sursă: www.eu-norway.org)

Ani de-a rândul, am admirat eforturile remarcabile depuse de Asociaţia Pro Democraţia pentru observarea temeinică a alegerilor generale şi locale din ţară. Am avut apoi privilegiul de a fi instructor, consultant şi - în final - membru al acestei organizaţii esenţiale în peisajul, altfel destul de trist, din sectorul non-profit românesc.

Pro Democraţia a fost de la bun început o organizaţie dificilă şi relativ greu de gestionat. Toţi prietenii mei ce s-au perindat, în timp, prin structurile sale de conducere s-au plâns de scandaluri, lipsă de comunicare, neînţelegeri constante etc. - bref, o atmosferă greu respirabilă. Iar Adunările Generale anuale erau mereu dominate de discuţii în contradictoriu, extrem de vocale dar şi foarte seci de conţinut relevant. Totuşi, Pro Democraţia îşi făcea datoria şi era prezentă cu un număr consistent de observatori la fiecare proces electoral. Asta şi datorită faptului că era susţinută financiar în mod consistent de diverse organizaţii sau programe internaţionale: USAID, UE-PHARE, Marshall Fund, diverse ambasade etc.

Din această organizaţie s-au desprins, de-a lungul timpului, altele care au crescut - hrănite de oameni competenţi şi activi ce nu şi-au mai regăsit motivaţia profesională şi vocaţia în Pro Democraţia - şi s-au dezvoltat într-un mod exemplar: Institutul de Politici Publice (IPP), Asociaţia pentru Relaţii Comunitare (ARC), Centrul de Resurse pentru Participare Publică (CeRe) şi altele.

Din păcate, în timp ce alte organizaţii îşi schimbaseră demult "garderoba", Pro Democraţia a ajuns la maturitate în haine de copii. Altminteri, capitalul de imagine şi de resurse potenţiale era mai degrabă intact, fără a fi utilizat. Într-un mod inexplicabil, odată cu amurgul programelor de asistenţă tehnică / financiară, asociaţia şi-a început declinul. Structurile din fruntea ei - în mod special Consiliul de Conducere - au eludat cele mai elementare reguli de bun simţ financiar şi administrativ şi nu au aplicat vreo strategie de dezvoltare instituţională sau de fundraising. Rezultatul: din 2008 încoace, Pro Democraţia nu a mai avut resursele necesare pentru a fi în stare să observe alegerile (generale, locale sau prezidenţiale) - chiar dacă pe teren au fost 2-3 echipe mobile şi o mână de voluntari iar de la Centrul Naţional de Coordonare plecau spre mass-media o sumedenie de comunicate de presă.

Preşedintele asociaţiei, Cristian Pîrvulescu, este unul din artizanii dezastrului. Anul trecut a fost reales în funcţie, în ciuda refuzului sistematic de a reforma organizaţia şi a propunerilor neverosimile din aşa-numitul "program" propus Adunării Generale: "democraţia electronică", "analiza oportunităţii introducerii votului obligatoriu", "combaterea fundamentalismului religios sau sexismului", "susţinerea iniţiativelor privind dezvoltarea democraţiei participative în familie (?!?) sau în micro-organizaţii". Recent, Cristian Pîrvulescu opina că se impune "reglementarea" internetului întrucât internauţii au ajuns să aibă o libertate prea mare de exprimare… comentariile sunt de prisos.

Faptul că în 2008 s-a legiferat votul uninominal a fost fără îndoială excepţional şi o piatră de hotar în viaţa Pro Democraţiei, dar ce folos dacă organizaţia nu are fonduri suficiente, îşi pierde oamenii de valoare (membri, voluntari, angajaţi) şi continuă să care povara unei reţele de cluburi dezvoltată artificial (şi - din punctul meu de vedere - inutilă)? Iată cum un eveniment de referinţă nu a fost folosit sub nici o formă pentru a se consolida o bază organizaţională sănătoasă sau pentru atragerea de fonduri din alte surse decât cele tradiţionale.

CSR, mecanismul 2%, activităţi generatoare de venituri etc. - sunt instrumente de fundraising ce n-au fost utilizate niciodată de asociaţie, considerându-se că astfel de abordări ar afecta cultura sa organizaţională. Dar acest aspect este numai unul dintr-o multitudine de tare instituţionale bizare pentru cea mai cunoscută organizaţie neguvernamentală din România.

La începutul lunii septembrie a.c., Pro Democraţia aniversează 20 de ani de existenţă. Însă ea este, acum, un ONG oarecare: sărac şi fără planuri serioase de viitor, gestionat de persoane - probabil - bine intenţionate dar lipsite de competenţele de management necesare. Este o organizaţie posomorâtă, obosită, fără viziune, fără vreo urmă de strategie pe termen scurt şi mediu, incapabilă să funcţioneze eficient în condiţiile post-USAID şi post-PHARE (ca să zic aşa).

Soluţiile pentru salvare ţin de science-fiction. În prezent, angajaţii din Centrul Naţional de Coordonare sunt puţini, tineri şi fără experienţă. Orice iluzorie tentativă de restructurare (oricum, târzie) se va lovi de incapacitatea şi lipsa de angajament & resurse a cluburilor din ţară, precum şi de o teamă patologică faţă de măsurile dure şi nepopulare ce ar putea urma (reorganizarea reţelei de cluburi şi a Centrului Naţional de Coordonare, atragerea de persoane-resursă din afara organizaţiei în Consiliul de Conducere, activităţi masive de strângere de fonduri şi altele).

La vârsta respectabilă pe care o are, banii pe care i-a cheltuit de-a lungul timpului şi - mai ales - misiunea pe care şi-a asumat-o, Pro Democraţia nu-şi permite să supravieţuiască la limita inferioară a subzistenţei unui ONG. Societatea românească încă mai are nevoie de ea, însă nu de proiectele mici şi insignifiante din ultimii ani, ci de certitudinea că următoarele alegeri vor fi observate cu seriozitate şi responsabilitate. Cetăţenii au nevoie de o organizaţie puternică, care să le reprezinte interesele şi să acţioneze inteligent şi iscusit în acest sens. Regretabil, nimic nu pare să indice vreo schimbare de macaz în viitorul apropiat. Iar "moartea" lentă în care se zbate Pro Democraţia va fi, cu siguranţă, din ce în ce mai dureroasă.

Frumoasa din pădurea adormită

Din iarna trecută (2008) privim cu toţii - neputincioşi dar scandalizaţi şi perfect conştienţi de ce se întâmplă - cum democraţia şi bunul simţ din România se duc - încetul cu încetul - pe apa Sâmbetei. Iar acum ritmul s-a accelerat. Asociaţiile civice - şi în primul rând Pro Democraţia - sunt ca şi inexistente în acest peisaj sinistru, fiind preocupate cu proiecte PHARE derizorii şi cu mici restructurări dictate de contextul economic trist din anii 2009-2010. Asociaţia Pro Democraţia, bunăoară, trăieşte o perioadă neagră. Cea mai cunoscută organizaţie civică românească - iniţiatoarea proiectului de lege privind votul uninominal - nu a fost capabilă să observe ultimele trei runde de alegeri (parlamentare, europarlamentare şi prezidenţiale) într-o manieră profesionistă şi eficientă.

Guvernul PSD/PD-L şi ulterior exclusiv PD-L - cel mai slab din istoria all-time a României - a creat un haos şi o instabilitate economică inimaginabile anul acesta, ca să nu mai vorbesc de dimensiunea socială îngrijorătoare pe care o va avea aşa-numita "criză" prin luna iunie... Totul a început cu celebrele ordonanţe de urgenţă nr. 3/2009 (care prevedea semnarea unui angajament de loialitate faţă de primul-ministru) şi nr. 105/2009 (privind ocuparea funcţiilor de conducere a serviciilor deconcentrate - mascarade de concursuri cu candidaţi unici şi recomandări de la partid).

În aprilie 2009, guvernul a introdus impozitul forfetar (ce a falimentat, închis sau pus în "hibernare" circa 25% din firmele româneşti), dovedindu-se de-a dreptul abject în "gândirea" pe termen lung a perspectivei economice. Am aşteptat cu speranţă trezirea sectorului asociativ din hibernarea soră cu moartea, am crezut că societatea civilă se va scutura - precum un urs grizzly - şi îşi va ascuţi repede colţii tociţi de atâta plictis şi ineficienţă. Evident, nu s-a întâmplat nimic.

Au urmat alegerile europarlamentare (cu deturnări de fonduri, fraude electorale incredibile etc. - vezi candidatura EBA, epopeea Iacob-Ridzi, Becali etc.) şi - după o vară lungă şi leneşă - au venit alegerile prezidenţiale. Am constatat cu această ocazie că nici măcar faptul că preşedintele în funcţie al României se foloseşte fără nici o jenă de un referendum în scop electoral personal nu a ridicat vreo sprânceană în rândul ONG-urilor.

Concluzia pe care o trag este că nu mai mişcă nimeni nimic. În acest moment se pare că oamenii nu mai au nevoie de organizaţii civice. Cetăţeanul român intelectual non-căpşunar (adică fraierii care au rămas în ţară, după 1990) nu mai dă nici o ceapă degerată pe Pro Democraţia şi celelalte asociaţii civice. Întrebarea fundamentală este, însă: "până când?".

5 motive pentru fraudă în alegeri

1. Există posibilitatea (probată de aceste ultime alegeri prezidenţiale) ca românii din străinătate - sau, mai precis, voturile de la secţiile de votare din străinătate - să decidă preşedintele României. Mi se pare uşor incorect.
2. Mai mult decât atât, înţeleg că unii dintre aceşti alegători (din străinătate) pot vota după anunţarea rezultatelor exit-poll-urilor (din motiv de diferenţă de fus orar) - pe care le pot afla imediat chiar şi cu telefonul mobil / internet. Desigur, numărul acestora este nesemnificativ şi nu sunt neapărat de rea credinţă, însă procedura este anacronică.
3. Nu există nici un sistem (informatic sau de altă natură) care să verifice / probeze votul multiplu (în afară de compararea listelor cu semnături - dar asta este foarte greu de realizat, mai ales dacă votezi în două localităţi diferite). În plus, e foarte simplu să dezlipeşti stampila de pe cartea de identitate şi să pleci la altă secţie specială.
4. Este clar ca lumina zilei ca secţiile speciale sunt insuficiente atât ca număr cât şi ca infrastructură - de aceea, la ora 21:00 sunt mereu zeci de cetăţeni ce reclamă că aşteaptă de ore întregi însă nu apucă să voteze (vezi Gara de Nord, FSEGA Cluj-Napoca şi multe altele). În unele ţări se votează pe durata a două zile - astfel, aceste chestiuni sunt evitate / simplificate.
5. Cele două staff-uri electorale cunosc rezultatele votului cu mult timp înainte de ora-limită (în vreme ce subsemnatul, de exemplu, le află ca tot poporul la ora 21:00). Iarăşi, incorect (şi ilegal?). Este clar că pe internet vor circula tot felul de informaţii (false sau adevărate) şi acest lucru nu poate fi oprit - însă accesul staff-urilor electorale la datele colectate de institutele de cercetări mi se pare un abuz ce trebuie sancţionat cumva.

Preşedintele Cocoşilă

Acest post este un comentariu la articolul publicat în Adevărul, în data de 8 decembrie 2009.

Domnule Pleşu, preferam să nu scrieţi acest articol... după ce l-am citit am rămas uşor confuz, dar cu un gust amărui şi cu senzaţia că nu vă mai recunosc. Oare ce se întâmplă cu Dvs. în ultima vreme? Unde este discursul subtil, catifelat (dar şi aspru în acelaşi timp), hyper-intelectual, independent şi - mai ales - fermecător? Mă aşteptam să nu vă deranjaţi să mergeţi la vot şi să scrieţi - la o adică - despre Levant, frumuseţea uitată a vieţii sau despre îngerii cu care v-aţi întâlnit în ultima vreme. Credeam că ţara asta e prea puţin pentru Dvs. Am simţit (greşit!) că Dvs. plutiţi deasupra alegerilor prezidenţiale infestate cu gripă porcină. Moromete, Cocoşilă... Băsescu, Geoană... n-au ce să caute în universul lui Andrei Pleşu. Nu pot decât să mă retrag tiptil şi să sper că doar aţi făcut o glumă ceva mai deocheată, după momentele de cumpănă post-operatorii. Vă doresc sănătate şi revenire grabnică!