(sursă: www.eu-norway.org)
Ani de-a rândul, am admirat eforturile remarcabile depuse de Asociaţia Pro Democraţia pentru observarea temeinică a alegerilor generale şi locale din ţară. Am avut apoi privilegiul de a fi instructor, consultant şi - în final - membru al acestei organizaţii esenţiale în peisajul, altfel destul de trist, din sectorul non-profit românesc.
Pro Democraţia a fost de la bun început o organizaţie dificilă şi relativ greu de gestionat. Toţi prietenii mei ce s-au perindat, în timp, prin structurile sale de conducere s-au plâns de scandaluri, lipsă de comunicare, neînţelegeri constante etc. - bref, o atmosferă greu respirabilă. Iar Adunările Generale anuale erau mereu dominate de discuţii în contradictoriu, extrem de vocale dar şi foarte seci de conţinut relevant. Totuşi, Pro Democraţia îşi făcea datoria şi era prezentă cu un număr consistent de observatori la fiecare proces electoral. Asta şi datorită faptului că era susţinută financiar în mod consistent de diverse organizaţii sau programe internaţionale: USAID, UE-PHARE, Marshall Fund, diverse ambasade etc.
Din această organizaţie s-au desprins, de-a lungul timpului, altele care au crescut - hrănite de oameni competenţi şi activi ce nu şi-au mai regăsit motivaţia profesională şi vocaţia în Pro Democraţia - şi s-au dezvoltat într-un mod exemplar: Institutul de Politici Publice (IPP), Asociaţia pentru Relaţii Comunitare (ARC), Centrul de Resurse pentru Participare Publică (CeRe) şi altele.
Din păcate, în timp ce alte organizaţii îşi schimbaseră demult "garderoba", Pro Democraţia a ajuns la maturitate în haine de copii. Altminteri, capitalul de imagine şi de resurse potenţiale era mai degrabă intact, fără a fi utilizat. Într-un mod inexplicabil, odată cu amurgul programelor de asistenţă tehnică / financiară, asociaţia şi-a început declinul. Structurile din fruntea ei - în mod special Consiliul de Conducere - au eludat cele mai elementare reguli de bun simţ financiar şi administrativ şi nu au aplicat vreo strategie de dezvoltare instituţională sau de fundraising. Rezultatul: din 2008 încoace, Pro Democraţia nu a mai avut resursele necesare pentru a fi în stare să observe alegerile (generale, locale sau prezidenţiale) - chiar dacă pe teren au fost 2-3 echipe mobile şi o mână de voluntari iar de la Centrul Naţional de Coordonare plecau spre mass-media o sumedenie de comunicate de presă.
Preşedintele asociaţiei, Cristian Pîrvulescu, este unul din artizanii dezastrului. Anul trecut a fost reales în funcţie, în ciuda refuzului sistematic de a reforma organizaţia şi a propunerilor neverosimile din aşa-numitul "program" propus Adunării Generale: "democraţia electronică", "analiza oportunităţii introducerii votului obligatoriu", "combaterea fundamentalismului religios sau sexismului", "susţinerea iniţiativelor privind dezvoltarea democraţiei participative în familie (?!?) sau în micro-organizaţii". Recent, Cristian Pîrvulescu opina că se impune "reglementarea" internetului întrucât internauţii au ajuns să aibă o libertate prea mare de exprimare… comentariile sunt de prisos.
Faptul că în 2008 s-a legiferat votul uninominal a fost fără îndoială excepţional şi o piatră de hotar în viaţa Pro Democraţiei, dar ce folos dacă organizaţia nu are fonduri suficiente, îşi pierde oamenii de valoare (membri, voluntari, angajaţi) şi continuă să care povara unei reţele de cluburi dezvoltată artificial (şi - din punctul meu de vedere - inutilă)? Iată cum un eveniment de referinţă nu a fost folosit sub nici o formă pentru a se consolida o bază organizaţională sănătoasă sau pentru atragerea de fonduri din alte surse decât cele tradiţionale.
CSR, mecanismul 2%, activităţi generatoare de venituri etc. - sunt instrumente de fundraising ce n-au fost utilizate niciodată de asociaţie, considerându-se că astfel de abordări ar afecta cultura sa organizaţională. Dar acest aspect este numai unul dintr-o multitudine de tare instituţionale bizare pentru cea mai cunoscută organizaţie neguvernamentală din România.
La începutul lunii septembrie a.c., Pro Democraţia aniversează 20 de ani de existenţă. Însă ea este, acum, un ONG oarecare: sărac şi fără planuri serioase de viitor, gestionat de persoane - probabil - bine intenţionate dar lipsite de competenţele de management necesare. Este o organizaţie posomorâtă, obosită, fără viziune, fără vreo urmă de strategie pe termen scurt şi mediu, incapabilă să funcţioneze eficient în condiţiile post-USAID şi post-PHARE (ca să zic aşa).
Soluţiile pentru salvare ţin de science-fiction. În prezent, angajaţii din Centrul Naţional de Coordonare sunt puţini, tineri şi fără experienţă. Orice iluzorie tentativă de restructurare (oricum, târzie) se va lovi de incapacitatea şi lipsa de angajament & resurse a cluburilor din ţară, precum şi de o teamă patologică faţă de măsurile dure şi nepopulare ce ar putea urma (reorganizarea reţelei de cluburi şi a Centrului Naţional de Coordonare, atragerea de persoane-resursă din afara organizaţiei în Consiliul de Conducere, activităţi masive de strângere de fonduri şi altele).
La vârsta respectabilă pe care o are, banii pe care i-a cheltuit de-a lungul timpului şi - mai ales - misiunea pe care şi-a asumat-o, Pro Democraţia nu-şi permite să supravieţuiască la limita inferioară a subzistenţei unui ONG. Societatea românească încă mai are nevoie de ea, însă nu de proiectele mici şi insignifiante din ultimii ani, ci de certitudinea că următoarele alegeri vor fi observate cu seriozitate şi responsabilitate. Cetăţenii au nevoie de o organizaţie puternică, care să le reprezinte interesele şi să acţioneze inteligent şi iscusit în acest sens. Regretabil, nimic nu pare să indice vreo schimbare de macaz în viitorul apropiat. Iar "moartea" lentă în care se zbate Pro Democraţia va fi, cu siguranţă, din ce în ce mai dureroasă.
