Cea mai bună limonadă!

Pentru serile călduroase de vară, vă recomand o rețetă fantastică de limonadă, ce vă va încânta simțurile.
Dar atenție! Cea mai bună limonadă se prepară cu sirop de zahăr, nu cu miere. Cu lămâi galbene, nu verzi (limes). Cu zahăr tos alb, nu brun. Cu apă de izvor, nu de la robinet. Plată, nu minerală! Așadar, nu fiți creativi și înlocuiți ingrediente, că stricați rețeta și limonada nu va avea același gust divin.

Limonadă clasică
Amestecați într-un ibric mare 1 cană și jumătate de zahăr tos cu aceeași cantitate de apă. Adăugați coaja de la o lămâie mare, cojită subțire (galben pe ambele părți!). Puneți pe foc până când zahărul se topește complet și siropul este gălbui-transparent. Lăsați la răcit până când ajunge la temperatura camerei și îndepărtați coaja de lămâie.
Între timp, stoarceți lămâi până când aveți două căni de zeamă. Treceți zeama prin strecurătoare.
După ce siropul s-a răcit, amestecați-l într-un alt recipient (cană/pitcher) cu zeama de lămâie. Acesta este concentratul de limonadă ce se va păstra în frigider (se pot prepara cam 6-7 pahare de limonadă din acesta).
Și acum, partea cea mai plăcută: se umple un pahar înalt cu cuburi de gheață până la jumătate. Turnați concentrat de limonadă până la jumătatea paharului și apoi completați cu apă rece (recomand apă plată îmbuteliată Borsec). Adăugați și o jumătate de felie de lămâie. Amestecați cu o linguriță lungă. Savurați!

Limonadă cu căpșuni
Curățați, spălați, și apoi tăiați în jumătate (sau în patru, dacă sunt mari) două căni de căpșuni coapte. Puneți-le într-un bol și turnați peste ele vreo 3 linguri de zahăr tos. Amestecați bine. Lăsați la temperatura camerei vreo oră. Colectați siropul rezultat într-o altă cană.
Limonada se prepară ca mai sus, însă înainte de orice se pun două linguri de sirop de căpșuni pe fundul paharului. La final, se adaugă și 2-3 felii de căpșuni. Savurați!

Limonadă cu zmeură
Spălați cu atenție, fără să deteriorați fructele, două căni de zmeură. Puneți-le într-un bol și turnați peste ele vreo 3 linguri de zahăr tos. Amestecați bine, cu grijă, zmeura să rămână întreagă. Lăsați la temperatura camerei vreo oră. Colectați siropul rezultat într-o altă cană.
Limonada se prepară ca mai sus, însă înainte de orice se pun două linguri de sirop de zmeură pe fundul paharului. La final, se adaugă și câteva fructe în pahar. Savurați!

Acei oameni minunaţi şi maşinile lor virtuale

Spre sfârşitul anilor '90, odată cu dezvoltarea internetului şi - ulterior - a fişierelor mp3 şi DivX, a apărut o nouă formă de voluntariat: dezvoltarea de aplicaţii şi websites ce ofereau resurse gratuite de muzică, filme, imagini şi altele pe internet. Piraţi, desigur, însă nimic altceva decât răspunsul societăţii (civile?) la preţurile exagerate ale CD-urilor şi DVD-urilor şi ofertele restrânse de pe anumite pieţe.

Astfel, au apărut aplicaţii precum Winamp, Morpheus, Kazaa, Napster şi nenumărate site-uri precum Downloads.nl, mp3.com. Unele nu mai sunt ce-au fost: Audiogalaxy, Mininova, CoolTV etc. încă funcţionează, însă drastic modificate din cauza problemelor de copyright. Totuşi, chiar dacă pionierii file-sharing-ului şi download-ului s-au pensionat, pot fi mândri de urmaşii lor.

O avalanşă de site-uri, aplicaţii, link-uri, facilităţi s-a prăbuşit în ultimii ani peste utilizatorul nevinovat de internet. Computerul a devenit principalul instrument de entertainment la domiciliu, iar costurile… minime sau deloc. Dimineaţa, înainte de a pleca la serviciu, în loc să citeşti ziarul consulţi site-urile preferate să verifici dacă au apărut torentele mult aşteptate.

Microbiştii frustraţi că nu pot vedea la TV meciurile de fotbal pe care le doresc pot vizita site-ul HDsport unde le pot viziona live. Foarte util dacă eşti client UPC (deci frustrat!) sau Dolce, de exemplu.

Dacă nu e nimic la TV, eşti şomer de lux sau pur şi simplu te plictiseşti - atunci îţi faci cont (suma se plăteşte prin SMS şi este derizorie) la VPlay şi profiţi de cea mai impresionantă colecţie de seriale complete şi video clipuri, actualizată fără cusur.

Pe Addic7ed - cel mai accesat site dedicat subtitrărilor şi traducerii acestora - găseşti titrări şi pentru cele mai obscure seriale posibile. În plus, subtitrările sunt postate la ore sau chiar minute (!) după difuzarea unui episod dintr-un serial în SUA, chiar înainte de apariţia torentului corespunzător. O echipă formată din voluntari - probabil multinaţională - extrage subtitrările din înregistrarea unui mediabox, o corectează şi începe procesul de traducere în mai multe limbi. Uneori, traducerea devansează torentul! Addic7ed nu este singur pe lume, mai sunt şi alte site-uri similare (cum ar fi titrări.ro), însă este - fără îndoială - cel mai eficient. Şi admirabil, desigur.

Dacă Addic7ed şi titrări.ro îţi oferă subtitrările, EZTV îţi furnizează episoadele! Un site actualizat zilnic cu torentele cele mai căutate, inclusiv în variante HD (720p).

Pregătiţi sticlele de tequila, Coca-Cola şi Jack Daniel’s: petrecerea poate începe oricând! Pe Disco Imperium un necunoscut (olandez, probabil) a lansat un adevărat post TV - bazat pe tehnologia Veetle - ce difuzează muzică disco non-stop. În plus, clipurile sunt mixate ca într-o veritabilă video-discotecă!

Wikipedia: enciclopedia la îndemână, IMDb: biblioteca de filme, Bearshare: muzică gratis şi multe altele sunt alte câteva proiecte pro bono care mi-au schimbat viaţa şi mi-au îmbunătăţit preocupările. În bine. Poate ar fi bine să şi învăţăm ceva din modul în care au fost create şi funcţionează bine-mersi în continuare.

La joacă prin dulapul cu băuturi

Să fim serioşi, viaţa fără alcool este o adevărată dramă. Însă alcool de bună calitate. Oamenii obişnuiţi beau mult dar nu ştiu să-şi aleagă licorile. La fel ca şi în cazul tutunului, cred că un top al băuturilor mele preferate poate fi un ghid util consumatorului începător (sau avansat!). Vă avertizez, însă, că nu recomand consumul fără măsură sau combinaţiile (de regulă nereuşite) între băuturile descrise mai jos.

10. Liqueur Drambuie este un alcool nobil, rudă apropiată a whisky-ului. Numele vine de la expresia An Dram Buidheach, adică "băutură ce satisface". Are un gust dulceag (dar foarte plăcut în combinaţie cu gheaţă şi scotch whisky - binecunoscutul cocktail Rusty Nail) datorat mierii şi extraselor de ierburi din compoziţie. L-am descoperit în 1997 în Spania şi mi-a plăcut foarte mult.

9. Pálinka Vilmos este prietena mea de 10 ani! Ne-am cunoscut în 2000 la Şumuleu-Ciuc şi de atunci suntem mereu împreună - mai precis, există întotdeauna o sticlă de Vilmos în dulapul de băuturi. Vilmos îşi trage numele de la perele Williams (ingredientul principal!) şi este produsă de compania maghiară Zwack încă din 1790 (sub numele alternativ Vilmoskörte). Spre deosebire de pălinca românească, are un gust delicat şi uleios, o aromă puternică de fructe şi o culoare palid-gălbuie.

8. Irish Whiskey Jameson: mai bun decât scotch-ul (în opinia mea, desigur), whiskey-ul irlandez are un gust aparte, plăcut şi dulceag, comparativ cu verişorul său scoţian. Nu este un ingredient recomandat pentru cocktailuri, însă poate fi băut straight fără griji sau dureri de cap. În decembrie 2005, am reuşit să aduc 9 sticle de alcool (printre care 3 sticle de Jameson) din Serbia şi din celebrul duty-free de la Stamora Moraviţa!

7. Chartreuse - după cum bine spunea Quentin Tarantino în "Death Proof" - este prima băutură care a dat numele unei culori (verde Chartreuse). Călugării din ordinul cu acelaşi nume o fabrică încă din secolul XVII în sudul Franţei. Are un gust foarte cool: este - în acelaşi timp - dulce, iute şi uşor amărui. Din păcate, se găseşte foarte rar (chiar deloc) pe aceste meleaguri. Este un bun digestiv dar eu recomand să o beţi seara, nu mai mult de două shot-uri.

6. Malibu Rum este produs în Barbados, uşor diferit de celelalte mărci (Bacardi, Havana Club) prin faptul că are aromă de nucă de cocos. Iniţial, era destinat să uşureze durata de "producţie" a unei Piña Colada, însă a avut succes şi fără alte combinaţii. Este adaosul perfect pentru Coca-Cola şi nopţile fierbinţi de vară, alături de o felie de lămâie verde, multe cuburi de gheaţă şi - bineînţeles - o prezenţă feminină.

5. Bourbon Whiskey Jack Daniel's (Single Barrel) - varianta nobilă a celebrului whiskey, ceva mai tare şi cu gust pronunţat. Bourbon este un whiskey ce îmbătrâneşte în butoaie de lemn, folosite anterior la depozitarea de sherry. De aici se obţin aroma specială şi gustul specific al acestei băuturi ce se fabrică în Kentucky sau Tennessee (cazul lui Jack Daniel's).

4. Tequila José Cuervo Especial (Silver) se deosebeşte de celelalte produse similare prin gustul său uşor afumat ce aminteşte de mezcal. Este perfectă în cocktailuri (Margarita, în special) dar şi fără nimic altceva decât sare şi felii de lămâie într-o lungă serie de shots. Se fabrică în Mexic încă din 1795 şi face parte din celebrul trio "The Three J's": Jack (Daniel's), Jim (Beam) & José (Cuervo) - familiar băutorilor rafinaţi din sudul Statelor Unite.

3. Vodka "S Serebrom" am descoperit-o în Armenia cu ocazia unei întâlniri de lucru :) la un jazz-bar de sorginte rusească. Între Katiuşa, Ocii Ciornîi şi două clătite cu carne am reuşit să bem - 4 oameni - 3 sticle de S Serebrom în câteva ore. Este, fără îndoială, cea mai bună vodcă pe care am băut-o vreodată. Nu ameţeşte şi nu provoacă vreo durere de cap. Sticla conţine, pe fundul ei, un bănuţ de argint. Se bea, precum toate vodcile din lume, la o temperatură cât mai mică (se ţine ore bune în congelator) şi se combină obligatoriu cu ceva de mâncare.

2. Cognac Ararat "Nairi" - fără discuţie, cel mai bun cognac pe care l-am băut vreodată. Mulţi spun că armenii fabrică cel mai bun cognac din lume. Sunt întru totul de acord cu asta. Compania Ararat - în prezent sub patronat francez - este producătorul tradiţional de cognac în Armenia. Nairi este vârful de gamă, un cognac bătrân (are 20 de ani!) dar minunat. Senzaţiile pe care le trăieşti când delicioasa licoare se prelinge dinspre buze către stomac sunt unice: o aromă specială, un gust delicat şi pătrunzător, o căldură plăcută în tot corpul. Disponibil, din păcate, doar în Armenia şi spaţiul ex-sovietic sau în magazine online.
Update: se poate cumpăra şi în România de aici.

1. Bourbon Whiskey Wild Turkey (Rare Breed). Dacă aş fi un poet cu oarecare talent, i-aş scrie o poezie - atât este de bun! Nu are nici un cusur - închis la culoare, aromă inimitabilă, un gust fabulos şi - mai ales - o senzaţie deplină de good life… Un pahar de Rare Breed se savurează pe terasele din Cannes sau Menton, pe băncile debarcaderului din Marbella sau în lounge-urile confortabile din Bodrum, alături de jet set-ul ce colindă în lung şi-n lat Marea Mediterană. Rare Breed este varianta "premium" de bourbon Wild Turkey. Nu este o băutură ieftină, însă face toţi banii. L-am regăsit după mulţi ani în magazinele de alcool fără taxe din insula Kos şi le-am cam golit stocul.

Valuri de muzică bună

"The Boat That Rocked" ("Pirate Radio")
Universal Pictures / Working Title (2009)
Philip Seymour Hoffman, Bill Nighy, Rhys Ifans, Kenneth Branagh
Regia: Richard Curtis
detalii: IMDb
Rating garageblog: 5/5
(1=jaf, 2=mega-naşpa, 3=slăbuţ, 4=cool, 5=beton)

La cât de multe filme proaste am văzut în ultima vreme, mi-a pierit cheful să mai scriu vreo cronică. Aşteptări - o mulţime, dezamăgiri - nenumărate. Din anul cinematografic 2009 n-am reţinut decât trei filme: Star Trek (foarte reuşit, nimic de zis), Nothing But The Truth (un film neaşteptat de bun!) şi acest The Boat That Rocked - realizat de echipa (scenarist, regizor, o parte din actori) ce s-a remarcat cu Four Weddings And A Funeral, Love Actually şi Notting Hill.

Pe scurt: spre sfârşitul anilor '60, un post de radio pirat (nelicenţiat), staţionat pe un vapor în apele internaţionale din largul coastelor engleze emite non-stop muzică rock şi pop - spre disperarea autorităţilor de resort (ce trebuie să recurgă la metode cât mai inventive pentru a le opri emisia) dar şi bucuria omului de rând, plictisit de nesăratul BBC. Scene memorabile - genericul de început (absolut senzaţional!), sosirea DJ-ului Gavin Cavanagh pe vapor şi "duelul" dintre acesta din urmă şi DJ-ul american The Count. În rest, un amalgam de muzică (foarte) bună: The Who, The Kinks, Rolling Stones, Cat Stevens, David Bowie etc. ce acompaniază imagini dintre cele mai superbe. Trebuie menţionat că regizorul a inserat de-a lungul filmului, şmechereşte dar atât de subtil, vreo 3 patchworks de imagini absolut splendide, cu referire la moda, oamenii, peisajele şi obiceiurile din anii '60. Cine e atent în timpul vizionării le va detecta cu uşurinţă. Artă, nu glumă.

Este un film ce merită revăzut cam o dată pe lună, timp de un an, până când înveţi pe de rost cele mai isteţe replici şi te saturi de refrenele la modă prin 1965-1969.

Oraşul privit de jos

Theodor Aman: Vara la ţară (colecţia Muzeului Municipiului Bucureşti)

Sunt din ce în ce mai puţine zilele frumoase în Bucureşti. De altfel, în acest oraş înecat în praf şi gaze de eşapament (vara), noroi şi bălţi (iarna) e puţin probabil ca o zi să fie plăcută dacă nu e măcar însorită. Mizeria asta patologică, zilnică, scârboasă - e mai urâtă şi mai apăsătoare sub un cer înnorat. Când plouă, indiferent că e o ploaie torenţială sau mocănească, oraşul este blocat din cauza traficului iar circulaţia devine imposibilă. Dacă nu plouă, iţi croieşti cu greu loc printre miile de automobile parcate pe trotuare sau chiar în mijlocul străzilor.

Lipsesc grădinile, copacii se usucă sau sunt tăiaţi, florile au miros de benzină. Bulevardele sunt cenuşii, străzile seamănă unele cu celelalte, oamenii se îmbracă în bleumarin sau negru. În plus, în mijlocul zilei - când se presupune că oamenii sunt la muncă - centrul metropolei este aglomerat şi pestriţ, o forfotă fără început şi sfârşit ce se încheie abia după ora 21. Atunci când ar fi trebuit să înceapă, de fapt.

Bucureştenii nu au vocaţia - şi nici obiceiul - de a socializa. Vara, terasele sunt deschise pe marginea bulevardelor - ascunse privirilor, chiar dacă sunt înţesate cu oameni. Numeroasele mall-uri sunt preferate plimbărilor. Puţinele străzi autentice, cu case vechi şi elegante - sunt fie pustii, fie sugrumate de şantiere. Spre deosebire de alte oraşe din Balcani, în Bucureşti nu există "street food" - mâncarea de pe stradă. În câteva intersecţii aglomerate întâlneşti doar veşnicul kebab, dezgustător şi impersonal, acelaşi peste tot.

În Bucureşti, ideea de linişte este inexistentă. Oriunde te-ai afla - în casă, în parc, la birou, pe stradă, într-un adăpost antiatomic - un zumzet continuu şi persistent îţi macină creierul şi buna dispoziţie. Ziua şi noaptea. Este zgomotul agitaţiei permanente, al lipsei de identitate, al trecerii timpului.

Într-un astfel de oraş, lipsit de farmec şi fără personalitate, e uşor şi convenabil să fii pesimist. Nu sunt soluţii, nimeni nu face nimic: funcţionarii primăriei sunt incompetenţi, primarii sunt ocupaţi cu politica, taximetriştii sunt plictisiţi, comercianţii n-au chef de nimic. Peste tot pluteşte un aer de indiferenţă şi disperare tăcută.

Un singur loc a rămas la fel, ferit de toate intemperiile urbane contemporane. Acest loc este acasă.

Andrei Pleșu despre frumusețea uitată a vieții

“Dacă mă gândesc bine, reproşul esenţial pe care îl am de făcut ţării şi vremurilor este că mă împiedică să mă bucur de frumuseţea vieţii.

Din când în când, îmi dau seama că trăiesc într-o lume fără cer, fără copaci şi grădini, fără extaze bucolice, fără ape, pajişti şi nori. Am uitat misterul adânc al nopţii, radicalitatea amiezii, răcorile cosmice ale amurgului. Nu mai văd păsările, nu mai adulmec mirosul prăfos şi umed al furtunii, nu mai percep, asfixiat de emoţie, miracolul ploii şi al stelelor.

Nu mai privesc în sus, nu mai am organ pentru parfumuri şi adieri. Foşnetul frunzelor uscate, transluciditatea nocturnă a lacurilor, sunetul indescifrabil al serii, iarba, pădurea, vitele, orizontul tulbure al câmpiei, colina cordială şi muntele ascetic nu mai fac de mult parte din peisajul meu cotidian, din echilibrul igienic al vieţii mele lăuntrice.

Nu mai am timp pentru prietenie, pentru taclaua voioasă, pentru cheful aşezat. Sunt ocupat. Sunt grăbit. Sunt iritat, hărţuit, copleşit de lehamite. Am o existenţă de ghişeu: mi se cer servicii, mi se fac comenzi, mi se solicită intervenţii, sfaturi şi complicităţi. Am devenit mizantrop. Două treimi din metabolismul meu mental se epuizează în nervi de conjunctură, agenda mea zilnică e un inventar de urgenţe minore. Gândesc pe sponci, stimulat de provocări meschine.

Îmi încep ziua apoplectic, înjurând "situaţiunea": gropile din drum, moravurile şoferilor autohtoni, căldura (sau frigul), praful (sau noroiul), morala politicienilor, gramatica gazetarilor, modele ideologice, cacofoniile noii arhitecturi, demagogia, corupţia, bezmeticia tranziţiei. Abia dacă mai înregistrez desenul ameţitor al câte unei siluete feminine, inocenţa vreunui surâs, farmecul tăcut al câte unui colţ de stradă.

Am ajuns să mă comport ca şi cum Hrebenciuc şi Cozmâncă, Sechelariu şi Vanghelie, Ciorbea şi Mihaela Tatu, Andreea Marin şi Adrian Năstase, Constantinescu şi Agathon, Talpeș şi Garcea ar exista cu adevărat.

Colecţionez antipatii şi prilejuri de insatisfacţie. Scriu despre mizerii şi mărunţişuri. Bombăn toată ziua, mi-am pierdut încrederea în virtuţile naţiei, în soarta ţării, în rostul lumii. Am un portret tot mai greu digerabil. Patrioţii de paradă m-au trecut la trădători, neoliberalii la conservatori, postmoderniştii la elitişti. Bătrânilor le apar frivol, tinerilor - reacţionar.

Una peste alta, mi-am pierdut buna dispoziţie, elanul, jubilaţia. Nu mai am răgazuri fertile, reverii, autenticităţi. Mă mişc, de dimineaţă până seara, într-un univers artificial, agitat, infectat de trivialitate. Apetitul vital a devenit anemic, plăcerea de a fi şi-a pierdut amplitudinea şi suculenţa. Respir crispat şi pripit, ca într-o etuvă.

Când cineva trece printr-o asemenea criză de vină e, în primul rând, umoarea proprie. Te poţi acuza că ai consimţit în prea mare măsură imediatului, că nu ştii să-ţi dozezi timpul şi afectele, că nu mai deosebeşti între esenţial şi accesoriu, că - în sfârşit - ai scos din calculul zilnic valorile zenitale.

Dar nu se poate trece cu vederea nici ambianţa toxică a momentului şi a veacului. Suntem năpădiţi de probleme secunde. Avem preocupări de mâna a doua, avem conducători de mâna a doua, trăim sub presiunea multiplă a necesităţii. Ni se oferă texte mediocre, show-uri de prost-gust, condiţii de viaţă umilitoare. Am ajuns să nu mai avem simţuri, idei, imaginaţie.

Ne-am urâţit, ne-am înstrăinat cu totul de simplitatea polifonică a lumii, de pasiunea vieţii depline. Nu mai avem puterea de a admira şi de a lăuda, cu o genuină evlavie, splendoarea Creaţiei, văzduhul, mările, pământul şi oamenii. Suntem turmentaţi şi sumbri.

Abia dacă ne mai putem suporta. Există, pentru acest derapaj primejdios, o terapie plauzibilă? Da, cu condiţia să ne dăm seama de gravitatea primejdiei. Cu condiţia să impunem atenţiei noastre zilnice alte priorităţi şi alte orizonturi.”

La munca de jos!

"The Job", ABC Entertainment (2001-2002)
Denis Leary, Lenny Clarke, Bill Nunn, Diane Farr
detalii: IMDb
Rating garageblog: 5/5
(1=jaf, 2=mega-naşpa, 3=slăbuţ, 4=cool, 5=beton)

În sfârşit, un serial despre poliţişti altfel decât cele obişnuite! Cele (doar) 19 episoade urmăresc întâmplări dintre cele mai interesante şi neconvenţionale, având în centrul atenţiei pe Mike McNeil (Denis Leary) - un poliţist arondat într-o secţie dintr-un cartier al New York-ului, înconjurat de o nevastă sensibilă, o amantă capricioasă, un partener sociopat şi colegi la fel de "coloraţi" ca şi el.

Mike trece prin diverse încurcături, aparent fără ieşire (sau cu ieşire "şifonată"), iar evoluţia evenimentelor ia o turnură dintre cele mai neaşteptate pe parcursul serialului. Una din cele mai amuzante faze (episodul 3, "Bathroom") se produce atunci când Mike, cu stomacul deranjat de ceva mâncare picantă, este luat ostatic în WC-ul din subsolul secţiei de poliţie (înainte să-l poată utiliza!) de un suspect portorican ce nu ştia limba engleză.

Bref, un serial mişto, haios, fără prea multe scrupule. Filmat alert, fără scene lungi sau dialoguri moralizatoare, cu replici tăioase şi umor de cea mai bună calitate.

În România, serialul a putut fi urmărit pe AXN şi/sau prin intermediul infamelor torente. În prezent, întreaga echipă (dar şi spiritul din "The Job") se pot regăsi în serialul ceva mai puţin amuzant "Rescue Me" (în prezent difuzat pe AXN şi Cinemax).

I Can Get Satisfaction!

Bucureştiul este un oraş de coşmar - mi-a confirmat-o încă o dată ziua de 17 iulie 2007, zi în care de la Piaţa Romană la stadionul Naţional am petrecut vreo 2 ore în troleibuz şi vreo oră umblând aiurea prin împrejurimile arenei. Căldura era la ordinea zilei, cel puţin 38 de grade la umbră, iar cerul complet senin... fără speranţă.

La intrare, după ce am reuşit să ne strecurăm tiptil ceva mai în faţă, mi s-a confiscat bricheta (de parcă aveam atâta forţă încât să arunc cu ea în Mick Jagger, să zicem) şi am primit în schimb o broşură cu versurile pieselor ce urmau să fie cântate. The Charlatans - deschiderea concertului - deja cântau şi singurul lucru la care mă gândeam era cum o să rezistăm în căldura toridă într-o tribună care nu era acoperită deloc.

La faţa locului - nebunie şi isteria generală, provocată de faptul că nu erau suficiente chioşcuri cu apă, băuturi răcoritoare şi bere iar lumea se deshidrata doar stând la cozile interminabile. Ca de obicei, trupa - fenomenală, organizarea - de cacao.

După o pauză de o oră de când au terminat The Charlatans, au apărut şi băieţii (vorba vine) de la Rolling Stones. Sincer, înainte de concert mă gândeam dacă trupa mai poate să ducă la capăt un concert întreg... Inutil...

Mick Jagger (64 de ani!) era într-o vervă inepuizabilă - cânta, dansa, striga, se agita etc. N-am înţeles niciodată de ce atâtea femei îl adoră (e urât ca naiba), în schimb se ţine bine de tot şi cântă la fel de bine ca acum 30 de ani.

Keith Richards (tot 64 de ani!), ca de obicei, cu ţigara (fără filtru) în colţul gurii şi cu o butelie de whisky undeva prin apropiere, probabil şi cu un pic de Parkinson... însă cu măiestria neatinsă de trecerea anilor sau de ravagiile unei vieţi scandaloase.

Charlie Watts (66 de ani!), bateristul, decanul de vârstă... mai puţin în lumina reflectoarelor - dar nu mai puţin important. Nu e în prim-plan, însă fără el nu se poate, fraţilor!

Ron Wood (60 de ani!), la care nu ne putem referi ca fiind doar înlocuitorul lui Brian Jones, părea de-o vârstă cu mine dar coleg de breaslă cu nenea Richards într-ale trasului la măsea. Basist super meseriaş, glumeţ şi arătos. Partea cea mai mişto e că Ronnie e ţigan de-al nostru, din neamul Romany, da' puţină lume ştie asta şi nimeni nu i-a strigat "Janes Romanes"!

Momentul cel mai senzaţional a fost, probabil, cel în care scena a început să se deplaseze către centrul stadionului în timp ce trupa interpreta "I Can't Get No Satisfaction" - probabil una din puţinele piese pe care publicul o putea fredona (refrenul e simplu). Mick Jagger era realmente de neoprit, mă întrebam dacă după concert nu-l ia cumva Salvarea... şi culmea, la final mă simţeam eu mai obosit decât trebuie să fi fost cei 4 de la Stones.

Totuşi, "Sympathy For The Devil" rămâne piesa mea preferată, şi trebuie să recunosc că am rămas mut de uimire la spectacolul de lumini şi culori dedicat acestei piese - din acoperişul scenei au răsărit două făclii uriaşe iar pe ecranul multicolor zâmbea bunul nostru prieten, Scaraoţchi. Reorchestrată precum cele 2 remixuri din anii '90 şi cu un solo zguduitor, era the real thing. Pleased to meet you / Hope you guess my name / But what's puzzling you / Is the nature of my game... şi aşa mai departe.

Fabulos, minunat, demenţial. Evident, nu-ţi rămâne decât să te întrebi care este reţeta longevităţii şi vitalităţii acestei trupe, şi - mai ales - dacă mai avem ocazia să ne întâlnim vreodată. Răspunsurile cele mai frecvente tindeau către un "nu" hotărât!

O minune... încă un concert incredibil dintr-un an în care pe lângă Stones-i şi minunatul George Michael aveam să mai văd alţi doi muzicieni prodigioşi - Neil Tennant şi Chris Lowe de la Pet Shop Boys.

Flawless Whisper

Luna martie a fost una extrem de agitată. Vestea că George Michael va concerta la Bucureşti nu m-a luat chiar prin surprindere (auzisem ceva zvonuri şi speram că-şi va prelungi turneul început în 2006), însă doream să mă asigur că intru în posesia biletelor din prima zi de vânzare. Drept pentru care, în ziua de vineri, 30 martie - data anunţată pentru începerea vânzării biletelor - m-am postat de la ora 10 AM la o coadă neverosimilă formată din circa 20-30 de fani (şi fane). N-am reuşit să le cumpăr chiar atunci fiindcă organizatorii nu le tipăriseră încă - aşa că m-am ales doar cu rezervare. Două zile mai târziu am intrat în posesia lor. Au costat o grămadă de bani - eram pregătit, însă, să ipotechez casa sau să-mi vând laptopul ca să-l văd pe George Michael live la Bucureşti. Ah, am uitat să precizez - George este cântăreţul meu preferat all time.

După o aşteptare cruntă de aproape 2 luni, a venit şi ziua magică - 31 mai. Am ajuns la stadionul "Lia Manoliu" cu vreo 4 ore înainte de a începe concertul propriu-zis, şi am avut emoţii teribile din cauza vremii - a plouat insistent până cu o oră înainte de a începe the main event. Organizarea n-aş putea spune că a fost cine ştie ce, însă berea şi Coca-Cola nu au lipsit. După o abilă căutare şi un pic de noroc, m-am ales chiar cu o şapcă şi două tricouri originale cu însemnele lui George Michael. În acest răstimp, a trebuit să-i suport pe Simplu şi Loredana Groza care s-au produs pe cele două colţuri ale scenei, fără să impresioneze prea mult. Ba chiar micuţa Loredana a căzut spectaculos la finalul mini-concertului său, în drumul către ieşire.

Cu cinci minute înainte de ora 21:00, când întunericul începea să-şi facă apariţia - luminile s-au stins şi acordurile piesei Waiting (Reprise) - deh, cunoscătorii o ştiau! - încep să se facă auzite, cu George Michael cântând din culise. Pe impresionanta scenă licăreau tot felul de culori amestecate, însă palide şi tremurânde. La finalul piesei se deschide o trapă chiar în mijlocul scenei - precum un sas al unui OZN - şi apare, în sfârşit, cel pe care am aşteptat 20 de ani ca să-l văd în carne şi oase.

Ne-a salutat, ne-a mulţumit pentru cei 25 de ani de carieră şi ne-a îndemnat să cântăm împreună cu el. Începe Flawless, una din piesele mele preferate şi nu se mai poate sta jos, cu toţii dansăm şi cântăm împreună cu George. Au urmat alte piese senzaţionale: Praying For Time, Star People, Fastlove, Amazing, o piesă din perioada Wham! (Everything She Wants), Father Figure, An Easier Affair şi Shoot The Dog (un pamflet americano-britanic cu Tony Blair şi George W. Bush în chip de naşparlii).

Cu toate că de la bun început am fost uimit dar mulţumit de cantitatea impresionantă de lume bună prezentă la concert, am fost totuşi oarecum neplăcut surprins de faptul că spectatorii nu prea ştiau melodiile şi eram cam singurul care asigura audience vocals la tribuna în care mă găseam. Dar ce mai conta! Până la pauză n-am putut să stau locului, a fost fabulos.

Pauza de 20 de minute ne-a oferit un clip proiectat direct pe scenă şi o aşteptare relaxată, însă numărând secundele. Partea a doua a concertului a început cu George îmbrăcat în blugi şi piese absolut minunate: Faith (pe scenă rulau imagini din clipul piesei de acum - o tempora! - 20 de ani) şi mai apoi cu Too Funky, Outside, Spinning The Wheel (rearanjată splendid), Waiting For That Day, un alt intermezzo din perioada Wham! - I'm Your Man (din nou într-un aranjament orchestral superb) - şi You Have Been Loved. Din când în când mă întrebam singur dacă nu cumva visez.

La un moment dat, George mulţumeşte publicului pentru cei 25 de ani de carieră şi după ce ne strigă "Goodbye Bucharest! Thank you very much!" pleacă în culise. 10 minute am aplaudat şi am strigat "come back!" şi "Freedom! Freedom!" (pe care nu o cântase...). Bineînţeles, George Michael revine şi - în isteria generală la care eram şi eu părtaş - ne delectează cu Freedom 90 după care luminile se sting în întregime, lăsându-ne să aplaudăm şi să ţipăm cât ne ţineau plămânii. Oare nu a uitat ceva?

Deodată, scena se luminează în portocaliu - şi în mijlocul ei apare George Michael, învăluit în acordurile inconfundabile ale saxofonului din Careless Whisper. Era cât pe-aci să izbucnesc în plâns, ca să nu zic că eram aproape de un infarct. Cu ochii umezi şi gura cât pâlnia, am cântat absolut toate versurile cântecului, de la primul până la ultimul... I'm never gonna dance again / Guilty feet have got no rhythm / Though it's easy to pretend / I know you're not a fool / Should've known better than to cheat a friend / And waste the chance that I'd been given / So I'm never gonna dance again / The way I danced with you... şi mai apoi mi-am luat la revedere - împreună cu tot stadionul - de la cel mai iubit dintre cântăreţii în viaţă. Ştiam că ne vom revedea curând, pe iPod sau pe DVD player, dacă nu cumva la un viitor concert în România sau prin apropiere.

n.a.: titlul post-ului este un joc de cuvinte - combinaţie între titlurile pieselor Flawless (fără cusur) şi Careless Whisper (suspin fără griji), rezultă "suspin fără cusur".