I Can Get Satisfaction!

Bucureştiul este un oraş de coşmar - mi-a confirmat-o încă o dată ziua de 17 iulie 2007, zi în care de la Piaţa Romană la stadionul Naţional am petrecut vreo 2 ore în troleibuz şi vreo oră umblând aiurea prin împrejurimile arenei. Căldura era la ordinea zilei, cel puţin 38 de grade la umbră, iar cerul complet senin... fără speranţă.

La intrare, după ce am reuşit să ne strecurăm tiptil ceva mai în faţă, mi s-a confiscat bricheta (de parcă aveam atâta forţă încât să arunc cu ea în Mick Jagger, să zicem) şi am primit în schimb o broşură cu versurile pieselor ce urmau să fie cântate. The Charlatans - deschiderea concertului - deja cântau şi singurul lucru la care mă gândeam era cum o să rezistăm în căldura toridă într-o tribună care nu era acoperită deloc.

La faţa locului - nebunie şi isteria generală, provocată de faptul că nu erau suficiente chioşcuri cu apă, băuturi răcoritoare şi bere iar lumea se deshidrata doar stând la cozile interminabile. Ca de obicei, trupa - fenomenală, organizarea - de cacao.

După o pauză de o oră de când au terminat The Charlatans, au apărut şi băieţii (vorba vine) de la Rolling Stones. Sincer, înainte de concert mă gândeam dacă trupa mai poate să ducă la capăt un concert întreg... Inutil...

Mick Jagger (64 de ani!) era într-o vervă inepuizabilă - cânta, dansa, striga, se agita etc. N-am înţeles niciodată de ce atâtea femei îl adoră (e urât ca naiba), în schimb se ţine bine de tot şi cântă la fel de bine ca acum 30 de ani.

Keith Richards (tot 64 de ani!), ca de obicei, cu ţigara (fără filtru) în colţul gurii şi cu o butelie de whisky undeva prin apropiere, probabil şi cu un pic de Parkinson... însă cu măiestria neatinsă de trecerea anilor sau de ravagiile unei vieţi scandaloase.

Charlie Watts (66 de ani!), bateristul, decanul de vârstă... mai puţin în lumina reflectoarelor - dar nu mai puţin important. Nu e în prim-plan, însă fără el nu se poate, fraţilor!

Ron Wood (60 de ani!), la care nu ne putem referi ca fiind doar înlocuitorul lui Brian Jones, părea de-o vârstă cu mine dar coleg de breaslă cu nenea Richards într-ale trasului la măsea. Basist super meseriaş, glumeţ şi arătos. Partea cea mai mişto e că Ronnie e ţigan de-al nostru, din neamul Romany, da' puţină lume ştie asta şi nimeni nu i-a strigat "Janes Romanes"!

Momentul cel mai senzaţional a fost, probabil, cel în care scena a început să se deplaseze către centrul stadionului în timp ce trupa interpreta "I Can't Get No Satisfaction" - probabil una din puţinele piese pe care publicul o putea fredona (refrenul e simplu). Mick Jagger era realmente de neoprit, mă întrebam dacă după concert nu-l ia cumva Salvarea... şi culmea, la final mă simţeam eu mai obosit decât trebuie să fi fost cei 4 de la Stones.

Totuşi, "Sympathy For The Devil" rămâne piesa mea preferată, şi trebuie să recunosc că am rămas mut de uimire la spectacolul de lumini şi culori dedicat acestei piese - din acoperişul scenei au răsărit două făclii uriaşe iar pe ecranul multicolor zâmbea bunul nostru prieten, Scaraoţchi. Reorchestrată precum cele 2 remixuri din anii '90 şi cu un solo zguduitor, era the real thing. Pleased to meet you / Hope you guess my name / But what's puzzling you / Is the nature of my game... şi aşa mai departe.

Fabulos, minunat, demenţial. Evident, nu-ţi rămâne decât să te întrebi care este reţeta longevităţii şi vitalităţii acestei trupe, şi - mai ales - dacă mai avem ocazia să ne întâlnim vreodată. Răspunsurile cele mai frecvente tindeau către un "nu" hotărât!

O minune... încă un concert incredibil dintr-un an în care pe lângă Stones-i şi minunatul George Michael aveam să mai văd alţi doi muzicieni prodigioşi - Neil Tennant şi Chris Lowe de la Pet Shop Boys.

Flawless Whisper

Luna martie a fost una extrem de agitată. Vestea că George Michael va concerta la Bucureşti nu m-a luat chiar prin surprindere (auzisem ceva zvonuri şi speram că-şi va prelungi turneul început în 2006), însă doream să mă asigur că intru în posesia biletelor din prima zi de vânzare. Drept pentru care, în ziua de vineri, 30 martie - data anunţată pentru începerea vânzării biletelor - m-am postat de la ora 10 AM la o coadă neverosimilă formată din circa 20-30 de fani (şi fane). N-am reuşit să le cumpăr chiar atunci fiindcă organizatorii nu le tipăriseră încă - aşa că m-am ales doar cu rezervare. Două zile mai târziu am intrat în posesia lor. Au costat o grămadă de bani - eram pregătit, însă, să ipotechez casa sau să-mi vând laptopul ca să-l văd pe George Michael live la Bucureşti. Ah, am uitat să precizez - George este cântăreţul meu preferat all time.

După o aşteptare cruntă de aproape 2 luni, a venit şi ziua magică - 31 mai. Am ajuns la stadionul "Lia Manoliu" cu vreo 4 ore înainte de a începe concertul propriu-zis, şi am avut emoţii teribile din cauza vremii - a plouat insistent până cu o oră înainte de a începe the main event. Organizarea n-aş putea spune că a fost cine ştie ce, însă berea şi Coca-Cola nu au lipsit. După o abilă căutare şi un pic de noroc, m-am ales chiar cu o şapcă şi două tricouri originale cu însemnele lui George Michael. În acest răstimp, a trebuit să-i suport pe Simplu şi Loredana Groza care s-au produs pe cele două colţuri ale scenei, fără să impresioneze prea mult. Ba chiar micuţa Loredana a căzut spectaculos la finalul mini-concertului său, în drumul către ieşire.

Cu cinci minute înainte de ora 21:00, când întunericul începea să-şi facă apariţia - luminile s-au stins şi acordurile piesei Waiting (Reprise) - deh, cunoscătorii o ştiau! - încep să se facă auzite, cu George Michael cântând din culise. Pe impresionanta scenă licăreau tot felul de culori amestecate, însă palide şi tremurânde. La finalul piesei se deschide o trapă chiar în mijlocul scenei - precum un sas al unui OZN - şi apare, în sfârşit, cel pe care am aşteptat 20 de ani ca să-l văd în carne şi oase.

Ne-a salutat, ne-a mulţumit pentru cei 25 de ani de carieră şi ne-a îndemnat să cântăm împreună cu el. Începe Flawless, una din piesele mele preferate şi nu se mai poate sta jos, cu toţii dansăm şi cântăm împreună cu George. Au urmat alte piese senzaţionale: Praying For Time, Star People, Fastlove, Amazing, o piesă din perioada Wham! (Everything She Wants), Father Figure, An Easier Affair şi Shoot The Dog (un pamflet americano-britanic cu Tony Blair şi George W. Bush în chip de naşparlii).

Cu toate că de la bun început am fost uimit dar mulţumit de cantitatea impresionantă de lume bună prezentă la concert, am fost totuşi oarecum neplăcut surprins de faptul că spectatorii nu prea ştiau melodiile şi eram cam singurul care asigura audience vocals la tribuna în care mă găseam. Dar ce mai conta! Până la pauză n-am putut să stau locului, a fost fabulos.

Pauza de 20 de minute ne-a oferit un clip proiectat direct pe scenă şi o aşteptare relaxată, însă numărând secundele. Partea a doua a concertului a început cu George îmbrăcat în blugi şi piese absolut minunate: Faith (pe scenă rulau imagini din clipul piesei de acum - o tempora! - 20 de ani) şi mai apoi cu Too Funky, Outside, Spinning The Wheel (rearanjată splendid), Waiting For That Day, un alt intermezzo din perioada Wham! - I'm Your Man (din nou într-un aranjament orchestral superb) - şi You Have Been Loved. Din când în când mă întrebam singur dacă nu cumva visez.

La un moment dat, George mulţumeşte publicului pentru cei 25 de ani de carieră şi după ce ne strigă "Goodbye Bucharest! Thank you very much!" pleacă în culise. 10 minute am aplaudat şi am strigat "come back!" şi "Freedom! Freedom!" (pe care nu o cântase...). Bineînţeles, George Michael revine şi - în isteria generală la care eram şi eu părtaş - ne delectează cu Freedom 90 după care luminile se sting în întregime, lăsându-ne să aplaudăm şi să ţipăm cât ne ţineau plămânii. Oare nu a uitat ceva?

Deodată, scena se luminează în portocaliu - şi în mijlocul ei apare George Michael, învăluit în acordurile inconfundabile ale saxofonului din Careless Whisper. Era cât pe-aci să izbucnesc în plâns, ca să nu zic că eram aproape de un infarct. Cu ochii umezi şi gura cât pâlnia, am cântat absolut toate versurile cântecului, de la primul până la ultimul... I'm never gonna dance again / Guilty feet have got no rhythm / Though it's easy to pretend / I know you're not a fool / Should've known better than to cheat a friend / And waste the chance that I'd been given / So I'm never gonna dance again / The way I danced with you... şi mai apoi mi-am luat la revedere - împreună cu tot stadionul - de la cel mai iubit dintre cântăreţii în viaţă. Ştiam că ne vom revedea curând, pe iPod sau pe DVD player, dacă nu cumva la un viitor concert în România sau prin apropiere.

n.a.: titlul post-ului este un joc de cuvinte - combinaţie între titlurile pieselor Flawless (fără cusur) şi Careless Whisper (suspin fără griji), rezultă "suspin fără cusur".