Theodor Aman: Vara la ţară (colecţia Muzeului Municipiului Bucureşti)
Sunt din ce în ce mai puţine zilele frumoase în Bucureşti. De altfel, în acest oraş înecat în praf şi gaze de eşapament (vara), noroi şi bălţi (iarna) e puţin probabil ca o zi să fie plăcută dacă nu e măcar însorită. Mizeria asta patologică, zilnică, scârboasă - e mai urâtă şi mai apăsătoare sub un cer înnorat. Când plouă, indiferent că e o ploaie torenţială sau mocănească, oraşul este blocat din cauza traficului iar circulaţia devine imposibilă. Dacă nu plouă, iţi croieşti cu greu loc printre miile de automobile parcate pe trotuare sau chiar în mijlocul străzilor.
Lipsesc grădinile, copacii se usucă sau sunt tăiaţi, florile au miros de benzină. Bulevardele sunt cenuşii, străzile seamănă unele cu celelalte, oamenii se îmbracă în bleumarin sau negru. În plus, în mijlocul zilei - când se presupune că oamenii sunt la muncă - centrul metropolei este aglomerat şi pestriţ, o forfotă fără început şi sfârşit ce se încheie abia după ora 21. Atunci când ar fi trebuit să înceapă, de fapt.
Bucureştenii nu au vocaţia - şi nici obiceiul - de a socializa. Vara, terasele sunt deschise pe marginea bulevardelor - ascunse privirilor, chiar dacă sunt înţesate cu oameni. Numeroasele mall-uri sunt preferate plimbărilor. Puţinele străzi autentice, cu case vechi şi elegante - sunt fie pustii, fie sugrumate de şantiere. Spre deosebire de alte oraşe din Balcani, în Bucureşti nu există "street food" - mâncarea de pe stradă. În câteva intersecţii aglomerate întâlneşti doar veşnicul kebab, dezgustător şi impersonal, acelaşi peste tot.
În Bucureşti, ideea de linişte este inexistentă. Oriunde te-ai afla - în casă, în parc, la birou, pe stradă, într-un adăpost antiatomic - un zumzet continuu şi persistent îţi macină creierul şi buna dispoziţie. Ziua şi noaptea. Este zgomotul agitaţiei permanente, al lipsei de identitate, al trecerii timpului.
Într-un astfel de oraş, lipsit de farmec şi fără personalitate, e uşor şi convenabil să fii pesimist. Nu sunt soluţii, nimeni nu face nimic: funcţionarii primăriei sunt incompetenţi, primarii sunt ocupaţi cu politica, taximetriştii sunt plictisiţi, comercianţii n-au chef de nimic. Peste tot pluteşte un aer de indiferenţă şi disperare tăcută.
Un singur loc a rămas la fel, ferit de toate intemperiile urbane contemporane. Acest loc este acasă.
