Cred că în ziua în care tovarăşul Nicolae Ceauşescu (pe scurt: Nea Nicu) ar fi împlinit 92 de ani (sau, altfel spus: 72 de ani lumeşti + 20 de ani în iad) merită să reproduc ceea ce eu consider cel mai bun editorial scris vreodată într-un ziar din România: Dor de Ceauşescu, scris de Cristian Tudor Popescu în ziarul Adevărul pe la începutul anilor ‘90. M-am recunoscut atunci - mă recunosc şi acum - în scrierile sale. Şi nu mă pot împiedica să mă gândesc: ce s-ar fi întâmplat cu mine (şi cu mulţi alţii) dacă în ‘89 nu se petrecea nimic?
“Îl întâlnesc uneori, în nopţile fără somn, printre copacii prăfuiţi şi scheletele blocurilor etajate pe cerul scânteietor. Poartă acelaşi palton, descheiat la toţi nasturii, plin de pete pământii, acelaşi fular cenuşiu; căciula şi-a pierdut-o pe undeva.
Nu mă bagă în seamă, nici nu pare să mă vadă. Molfăie o bucată de pâine neagră. Mestecă greu, firimiturile se opresc în ţepii bărbii. Priveşte cu ochi albi spre graniţa nedesluşită dintre sus şi înainte.
Apoi, cete de băieţi şi fete năvălesc din întuneric, dansând un rock numai de ei auzit, tăcuţi şi neînchipuit de veseli. Băieţii poartă florile înfipte în piept, fetele în tâmple. Găurile din pieptul bătrânului sunt astupate cu cârpe şi bucăţi de ziar. Îl sâcâie, nu-l lasă în pace. Se rotesc înlănţuiţi în jurul lui, îl salută milităreşte, se aşează pe jos şi se ridică toţi odată, aplaudând. O fată îi pune în faţă un băiat în geacă gri, sclipitoare, îşi lipeşte ochiul de craterul dintre omoplaţii băiatului şi face semne cu mâna: mai la stânga, mai la dreapta. Râd toţi. Bătrânul fuge greoi, împiedicat.
Câteodată îi găsesc adunaţi în jurul focului. Bătrânul îşi încălzeşte mâinile în flăcări, ei murmură un cântec. Apoi mă întorc spre el şi îl rog.
Întoarce-te, îi spun, întoarce-te şi scapă-mă din zgomotul şi furia asta orbitoare. Pune-ţi iarăşi tălpoaiele de piatră peste ţară; îngheaţă apele, închide guri, leagă ochi şi leagă-mă şi pe mine, strâns, să nu mă mai pot risipi în patru zări. Mătură gunoiul nou şi presară la loc gunoiul vechi, cu izurile-i râncede şi cunoscute. Pune stăvilarele de lemn viiturii de vorbe, trimite-mă în temniţa creierului, de unde cu atâta nesăbuinţă am fugit. Îmi lipsesc, bătrâne, ochii tăi seci, de mârlan dibaci şi crud, hârâitul sinistru al vocii, mutra scroafei cu care convieţuiai, haita de tovarăşi, ticăloşi până la tandreţe. Izvoarele de ură care mi-au spulberat oboseala de a trăi. Dă-mi înapoi cărţile, singurătatea, risipa anilor. Aruncă-mă în margine, ca să mă pot ghemui din nou în centrul fiinţei mele. Pe mine, mie, redă-mă.
Nu răspunde niciodată. Priveşte volutele roşii, galvanizat de ură şi dispreţ, murmură ceva de neînţeles şi dă din mână. Într-un târziu, focul moare şi ei pleacă, se pierd în beznă, un moşneag cu părul vâlvoi şi pulpanele paltonului fluturând, înconjurat de tineri cu feţe livide.”
