(probabil că trebuie să citiți episodul 1.0 ca să înțelegeți ce urmează)
Drumurile la aeroport deveniseră obișnuință: nu trecea aproape nici o vizită de-a vreunui șef de stat în România fără ca eu și Daniela (de care v-am povestit în episodul precedent) să nu mergem la Otopeni la protocol. Deja era la latitudinea noastră să alegem cui dăm flori. Eu preferam să nu-l pup pe tovarășu', dar în anumite situații n-aveam încotro. Mergeam două perechi (fată-băiat) dacă președintele aflat în vizită venea cu soția, sau doar eu și Daniela dacă respectivul venea fără consoartă. O scurtă listă (selectivă, bineînțeles) a celor pe care i-am pupat și le-am dat flori la aeroport include în primul rând un număr mare de președinți africani și din țările comuniste, că doar ăștia îl tot vizitau pe Ceaușescu:
- Samora Moisés Machel (Mozambic): un personaj simpatic; vroia să pară un Fidel Castro african - era îmbrăcat într-o uniformă soldățească kaki, cu caschetă și ochelari de soare, și l-a salutat pe nea Nicu de parcă mergeau la un meci de fotbal. Interesant: a doua lui nevastă s-a măritat (12 de ani după ce Machel a murit într-un accident de avion) cu Nelson Mandela.
- Ahmed Sékou Touré (Guineea): tipul era îmbrăcat într-o togă albă și avea și un fes la fel de alb. Avea o privire solemnă și nu m-a pupat când i-am dat florile.
- Canaan Sodindo Banana (Zimbabwe): ăsta era marioneta lui Mugabe, cel ce conducea în realitate țara. Un fost popă metodist ulterior condamnat pentru relații sexuale deviante. Huo!
- Jaber Al-Ahmad Al-Jaber Al-Sabah (emirul Kuweitului): nu știu ce dracu' căuta ăsta în România, dar a fost o prezență oarecum exotică printre ceilalți. Cu toate că nu era prea arătos, a avut peste 40 de copii, iar numărul de neveste nu-l știe nimeni.
- Todor Jivkov (Bulgaria): cu toate că istoria l-a reținut altfel, toar'șu Jivkov a fost mega-meseriaș: după ce i-am dat florile l-a instruit pe un securist de-al lui să ne ducă în vizită în avionul prezidențial; ceea ce s-a și întâmplat!
- Regele Hussein al Iordaniei: mega cool, simpatic, îmbrăcat militar, cu un zâmbet pe care n-am să-l uit; după ce i-am dat flori și i-am zis celebrul "bun venit etc.", a scos din buzunar câte un pachet de Juicy Fruit pentru fiecare pionier.
- Leonid Ilici Brejnev (URSS): un grăsan puturos și antipatic; doi ani mai târziu după ce l-am pupat s-a retras definitiv din viața politică, a făcut un infarct și a dat colțul.
- Gustáv Husák (Cehoslovacia): a venit în România cu un avion de linie ČSA; un tip modest și amabil - mi-a spus "mulțumesc" în română.
- Mobutu Sese Seko (Zair): cu tiranul ăsta a fost mai complicat ca de obicei; Brădățeanu a ținut morțiș să-i memorăm numele întreg (pe care l-am reținut până acum) și să-i urăm bun venit. Eu am fost cel care s-a oferit să o facă. Am făcut repetiții 2 ore înainte să aterizeze avionul prezidențial, dar mi-a ieșit perfect: "Tovarășe Mobutu Sese Seko Kuku Ngbendu Wa Za Banga, pionierii vă urează bun venit în Republica Socialistă România!".
- Yasser Arafat (OEP): nea Arafat venea foarte des în România, așa că l-am pupat de cel puțin 3 ori; în general descindea vara, și mergea cu nea Nicu la Neptun pentru un scurt concediu pe malul Mării Negre.
- Muammar Al-Gaddafi (Libia): șmecherașul ăsta era mare prieten cu Ceaușescu, aproape că n-am avut când să-i plasăm florile între îmbrățișări și conversații afabile; n-arăta rău, era chiar un bărbat bine la vremea aia. Umbla exclusiv îmbrăcat în militar.
Desigur, au mai fost și alții - dar i-am uitat. Probabil n-au avut mai nimic deosebit pentru a-i reține peste atâția ani.
În timp, au apărut și fețe noi la protocol: vecina (și colega) mea Mihaela, Gabriela de la "A", Florin (coleg de-al meu) etc. Una dintre preferatele lui Brădățeanu era Cleopatra, de la clasa paralelă cu a mea. O blondă cu privire clorotică, cu părul țesut într-o uriașă coadă bălaie. Prima dată când a fost la protocol a fost și ultima. Cum vă povesteam în episodul precedent, înainte de a ajunge pe pista aeroportului și a înmâna florile, eram cazați vreo 3-4 ore în salonul galben de la Otopeni. Acolo pierdeam timpul jucând fazan sau spunând bancuri. Știam (fără să-mi spună nimeni) că prin decor erau microfoane, ba chiar zărisem unul lângă un ghiveci cu flori. În toiul plictiselii, Cleopatra a avut nefericita idee să ne spună un banc despre familia Ceaușescu. Degeaba i-am făcut semne disperate să tacă, n-am putut s-o opresc. Mi-am acoperit urechile și m-am prefăcut că mă uit pe geam. Cinci minute mai târziu, hopa și Brădățeanu sus pe scări. O ia pe Cleopatra deoparte, îi spune două-trei vorbe cu zâmbetul pe buze și o trimite înapoi pe canapeaua unde ne făceam veacul. Eram încremenit de frică, aveam senzația că am intrat într-un bucluc teribil cu toții. După ce Brădățeanu a plecat, am întrebat-o la ureche: "Ce ți-a zis tovarășu' Brădățeanu?". Cleopatra s-a încruntat puțin: ""M-a întrebat de unde știu bancul pe care vi l-am spus". N-am fost curios să aflu ce i-a răspuns. În trimestrul următor, părinții au mutat-o la altă școală. Habar n-am dacă din cauza gafei de la protocol, cert este că de atunci n-am mai văzut-o niciodată.
La Congresul al XII-lea al PCR am fost duși la Sala Palatului pentru protocol: eu, Daniela, vecina mea Mihaela și colegul meu Florin. Perechile erau împărțite astfel: eu cu Daniela îi dădeam flori lui nea Nicu, iar Mihaela și Florin tovarășei. Florin era nou venit în clasa a 4-a și era un băiat arătos - Mihaelei îi plăcea de el. Drept urmare, simpatica mea vecină s-a dus la Brădățeanu pe holul Sălii Palatului și - nici mai mult, nici mai puțin - l-a rugat ca ea și Florin să-i dea flori lui nea Nicu. Nu știu și ce altceva i-a mai spus, că - 10 minute mai târziu - perechile s-au schimbat: Florin cu Daniela mergeau la nea Nicu, iar Mihaela și cu mine am fost retrogradați la tovarășa. Au fost ceva lacrimi de frustrare, dar așa era viața la protocol - uneori trebuia să mai pupi și un obraz de mâna a doua!
Desigur, statutul de pionier de "protocol" aducea și câteva avantaje în afara activității la aeroport sau la congrese, conferințe și plenare. Întrucât eram considerat pionier de vază, pupător de tovarășu' și tovarășa - și pe deasupra foarte drăgălaș și cuminte - am fost trimis împreună cu Daniela (veșnica mea colegă de protocol) la o petrecere organizată în seara zilei de 7 octombrie 1979 (într-o duminică) de ambasada RDG-ului (Republica Democrată Germană, pentru uituci). Se aniversau 30 de ani de la proclamarea RDG și nemții comuniști sărbătoreau cu fast.
Pionierii redegiști nu aveau uniformă și nici inel la cravată, așa că ni s-a îngăduit să venim îmbrăcați ceva mai casual: doar cu o cămașă albă și cravata roșie la gât, dar în rest cum vrem noi (sau, mă rog, părinții). Așadar, aveam pantaloni din catifea maro și un sacou bej pe care-l primisem într-un pachet de la nașa mea din Paris. Cravata de pionier era ca nuca-n perete, dar ce mai conta!
Asemenea opulență nu mai văzusem vreodată: jumătate de ambasadă era amenajată ca spațiu de joacă și distracție pentru copii. Cu concursuri, standuri cu mâncare și dulciuri, un ring de dans unde se auzeau ABBA și Boney M, vreo 2-3 clovni și animatori, măsuțe de socializare cu sucuri, cacao cu lapte, biscuiți (neobișnuiți!) și ciocolată etc. Până și Brădățeanu (ce ne însoțea acolo pe post de bodyguard) era stupefiat. Ceilalți copii erau de vârsta noastră, de la ambasadele țărilor comuniste și din tratatul de la Varșovia: ruși, polonezi, cehi, unguri, bulgari, ba chiar erau și vreo 2 mongoli și un chinez.
A fost prima mea escapadă la un party adevărat: păstrând proporțiile - era și de băut, și haleală la discreție, și gagicile nu erau de lepădat: pusesem ochii pe o nemțoaică oacheșă de clasa a 5-a, cu ochelari și codițe blonde împletite. După ce-am vrăjit-o cu un pic de franceză și o cacao caldă, m-a luat de mână și m-a dus în spate, în grădină, la un balansoar ascuns de ochii nenumăraților securiști de toate națiile ce împânzeau ambasada. Când credeam că urmează să ne jucăm de-a doctorul, a scos din buzunar un "More" superlong și l-a aprins, tacticoasă. Apoi mi l-a întins. Pe vremea aia, țigările mi se păreau cam ce ar fi drogurile injectabile în zilele noastre așa că am refuzat-o politicos. A zâmbit și a pufăit jumătate din țigară, după care a aruncat-o atent peste gard. M-a pupat pe obraz și m-a tras înapoi în clădire, acolo unde era o zarvă indescriptibilă.
Am câștigat vreo 3 concursuri (gen aruncat cu inele, tras cu arbaleta) și m-am ales cu vreo 5-6 insigne - pe care le mai am și astăzi - o căciulă și multe bomboane. Atât de multe încât le-am împărțit cu Daniela în drum spre casă. Brădățeanu ne-a ridicat de la sindrofie pe la 11 noaptea și am ajuns acasă fericit și ușor matol de la prea mult Sinalco.
Pe măsură ce treceau anii, la protocol lucrurile începuseră să se cam strice: nu mai plecam cu atât de multe ore înainte la aeroport (și asta însemna că stăteam mai mult pe la școală), bomboanele de ciocolată pe care le primeam la final au fost înlocuite cu niște amărâte de bomboane cubaneze, iar Dacia neagră cu care ne întorceam nu ne mai lăsa la școală, ci la aeroportul Băneasa: nici mașinile Securității nu mai aveau suficientă benzină. N-am să uit vreodată oamenii de pe trotuare ce erau aduși pe traseu, cu stegulețe și garoafe, să-i întâmpine cu "entuziasm" pe nea Nicu și oaspeții săi. Când ne întorceam de la protocol, coloana oficială trecuse cu câteva minute înainte (noi plecam după ea de la aeroport) și amărâții erau conduși, după vreo 3 ore de stat fie în soare, fie în frig, către niște autobuze ponosite ce-i duceau înapoi la muncă.
Chiar și Brădățeanu era mai posac și fără chef - în țară lucrurile se stricaseră și mai tare: cozile la mâncare erau tot mai lungi, iernile erau tot mai grele. Începuse perioada cea mai neagră a epocii de aur.
În episodul următor: prima mea apariție în presă; cum am trecut de la pupături la recitări; "Drumul Oaselor" se intersectează cu osanalele; ultima întâlnire cu tovarășul Brădățeanu.
